Ce este un fascism?

0:00 Salut! Există o dificultate cât se poate de reală în a defini fascismul într-un fel complet satisfăcător, astfel încât să putem să-i punem o fundiță, să-l băgăm într-o cutie și să mergem liniștiți acasă, ștind acum exact ce e fascismul. Din dificultatea asta s-au născut sute, dacă nu chiar mii de cărți care care au tot încercat să pună cât mai precis punctul pe I-ul din fascism. În ciuda tuturor acestor eforturi, întinse pe o sută de ani, nu există azi vreun consens academic complet final pe care putem pur și simplu să-l consultăm ca pe un oracol atunci când nu suntem complet siguri dacă un ceva e fascism sau nu. Poate asta pare surprinzător, pentru că la un anumit nivel trăim cu toții cu convingerea că știm ce înseamnă cuvântul. Cel mai probabil

0:45 înseamnă naziști, uniforme, dictatură antisemitism genocid. Dar e suficient să punem două, trei întrebări simple ca să ajungem imediat la confuzie. De exemplu, fascismul e numele unui fenomen istoric, o dictatură în Italia, o dictatură în Germania, începute și terminate, care azi sunt pur și simplu un ceva din trecut? Dacă nu e asta, ce e? Există un spirit care a rămas în urmă, o fantomă fascistă care ne bântuie? Dacă da, cum aratăaceastă fantomă azi? Am făcut doi pași și deja am comis o eroare. Fascism se numea regimul din Italia, al lui Mussolini, Hitler și prietenii își ziceau naționalsocialiști. E ok să zicem că și unii și alții erau fasciști? Dacă da, de ce? Apoi acești fasciști germani care își ziceau național socialiști aveau drept activitatea principală

1:31 distrugerea socialismului. Așa că fascismul înseamnă ce ziceau naziștii aia care nici nu se identificau drept fasciști, sau ce făceau, sau diferența dintre ce ziceau și ce făceau? Și uită așa, întrebările pot să curgă la nesfârșit și să umple nenumărate cărți. Doar că problema asta nu e una pur și simplu abstractă, exemple de întrebări cu care să te torturezi gratuit într-o seară de marți. Noi astăzi, în această țară, ne aflăm într-o plină dezbatere legală vizavi de ce anume înseamnă fascism. Președintele țării, Nicu Șordan, a împiedica deja de două ori o lege menită să sancționeze mai dur manifestările fasciste și legionare. Punctul 1B din contestația oficială depusă pe 10 iulie 2025 reclamă explicit lipsa de claritate a noțiunii de legionari și chiar a noțiunii de fascist.

2:18 Iată, și chiar a noțiunii de fascist. În general, concluzia contestației e că totul e neclar. Interzicerea materialelor cu caracter fascist, legionar rasist sau xenofob e neclară, definiția acestor materiale e neclară, se dă inclusiv exemplu scrisoarea III a lui Eminescu care are bucăți xenofobe. Ar trebui Eminescu băga la pușcărie acum sau ce se întâmplă? Apoi e neclară noțiunea de organizație cu caracter legionar, pentru că nu spune în lege cât la sută dintr-o organizație sau dintr-un material ar trebui să fie legionar ca să fie interzis, dacă are gen 35% legionarism se pune și mai ales care e autoritatea competentă care să numere exact grăunțele de fascism astfel încât să putem determina dacă un material depășește limita admisă. Legea pe care o avem noi

3:04 în vigoare pe toate aceste probleme e din 2002 și a spune așa Problema principală reclamată aici e că enumerarea din norma citată nu este exhaustivă, fapt ce rezultă din utilizarea conjuncției precum.

3:51 Deci problema e că prin această conjuncție se spune doar iată, de exemplu, în loc să fie definite în textul legii toate ideile, concepțiile și doctrinele fasciste legionare. Eu personal nu cred că e ceva malițios în aceste cereri de clarificăre ale lui Nicușor Dan. Ele sunt însă un exemplu perfect de lipsa noastră de educație pe acest subiect, în chiar două feluri distincte. În primul rând, prin faptul că ce cere cere Nicușor Dan aici e ce nu a reușit sfera academică să rezolve în zeci de ani, respectiv o ecuație simplă și clară care la sfârșit să-ți dea egal fascism și gata, aia e. Că tocmai una dintre definițiile fenomenulu ieste de o mișcare amorfă de manipulări în masă care se adaptează din mers, camuflată, sub orice formă

4:36 îi permite să capete și mai multă putere. Cum ar fi, de exemplu, naziștii care se auto-intitulau socialiști pentru că în felul ăsta sperau să atragă clasa muncitoare. Aceasta fiind natura fenomenului, nu are cum să nu fie nevoie de ceva ființă, ca un fel de judecător, care să judece dacă anumite manifestări au intenții și caracteri fascist. În al doilea rând, nevoia asta de a lista toate caracteristicile fascismului e în sine o expresie a convingerii că nu suntem educați pe tema asta. Nicușor Dan, în calitate de om care a dovedit că nu prea știe ce a fost mișcarea legionară, cere să se listeze toate caracteristicile fascismului clar în lege, probabil pentru că își imaginează că și judecătorii sunt la fel de ignoranți ca el pe tema asta și nu ar trebui lăsat această problemă de interpretare

5:23 la latitudinea lor. Ceea ce, ce-i drept, e perfect posibil având în vedere că sistemul nostru educațional a avut mereu mari lacune în studierea legionarismului. Drept urmare, cum noi am eșuat în a ne crea vreun consens educațional despre aceste fenomene, vă rog să listați în lege toate manifestările posibile ale fascismului și ale legionarismului. Dincolo de asta, contestația are și niște puncte aparent perfect valide, cum ar fi lipsa de definiție a termenului de naționalism extremist, respectiv cine decide granița peste care naționalismul devine extremist și condamnabil legal. Doar că termenul ăsta e oferit în lege ca un exemplu de doctrină fascistă. Drept urmare, granița ar trebui decisă în funcție de cât de tare se evocă acel trecut fascist,

6:09 dar ca să ne dăm seama de cât de tare se evocă acel trecut, ar trebui să-l cunoaștem și nu-l cunoaștem. Cum să ne dăm seama dacă ceva e un ecou fascist dacă noi nu știm ce este un fascism? Așa că în cele ce urmează, propun să parcurgem ceva mai în detaliu cum a apărut acest fenomen, contextul lui și mecanismele prin care a căpătat atât de multă putere în Italia, Germania și în România. Drept ghid principal, vom folosi cartea lui Robert Paxton numită The Anatomy of Fascism, considerată unul dintre reperele majore din domeniu, scrisă de un om cu niște contribuții spectaculoase în studiul fascismului. În amurgul vieții, pe la 70 de ani, în 2003, el a încercat să facă acest metastudiu, un studiu al studiilor, care se alimentează din aproximativ o mie de alte cărți

6:56 pe care le citează și despre care are și un eseu bibliografic de 30 de pagini la sfârșit justificând de ce aceste cărți și nu altele, ceva ce, sincer, n-am mai văzut. În consecință, cartea asta e de o concentrație informațională rară, e esență de studiu fascist, dacă rupi o bucățică mică din ea și o pui în apă, cresc alte șapte cărți. Este, de asemenea, o carte extrem de greu de parcurs și foarte amețitoare, într-o asemenea măsură încât eu a trebuit să rescriu acest clip de efectiv 5 ori doar ca să înțeleg eu ce am înțeles din ea. Dar chiar și așa, dacă vreți să vă oferiți o bază ceva mai reală de cunoștințe, vă recomand să citiți sursa. Eu o să reușesc aici să bifez doar o foarte mică parte din ce se explică acolo. Apoi, pentru partea despre România,

7:41 folosesc în principal Ascensiunea și Căderea Capitanului de Oliver Jens Schmitt, care mi s-a părut și ea excelentă. În cele ce urmează, înainte să ajungem la nuanțele ideologice mai subtile ale fascismului, trebuie întâi să trecem cât de cât prin istoria faptică a fenomenului, că altfel nu avem o bază de la care să pornim și riscăm să vorbim în vânt. La capitolul Cantitatee de informații, eu estimez că ăsta este cel mai dificil clip de procesat dintre toate cele făcute de mine. Dar să începem să încercăm.

8:52 Fascismul are o dată de naștere cât se poate declară. Pe 23 martie 1919, în orașul Milano, se adună Benito Mussolini și vreo 100 de alți oameni și infințează o mișcare numită Fascio în italiană înseamnă o adunătură de ceva, un mânunchi. Din aceeași rădăcină latină, noi în română avem cuvântul fascicul, așa că tradus mot-a-mot ar veni fascicule de luptă. În această primă întâlnire, fasciculele declară drept inamic principal socialismul, care trebuie combătut prin orice mijloace imaginabile. Majoritatea participanților erau veterani din primul război mondial, proaspăt veniți acasă, așa că nu mult a durat până când le-a venit ideea să acționeze în interiorul țării după cum au învățat în război, respectiv să facă trupe de asalt

9:38 prin care să cotropească inamicii prin puterea violenței, doar că de data asta inamicii erau interni. Astfel încât, prima acțiune fascistă se întâmplă pe 15 aprilie 1919, în care un mânunchi de oameni atacă sediul celui mai mare ziar socialist italian, îi dau foc, mor patru oameni și sunt răniți alți 39. Acest prim fascism italian nu era antisemit, n-avea nicio treabă cu evreii și, în general, nu era preocupat de nicio puritate rasială biologică, dușmanii suprem erau socialiștii și ei trebuiau distruși. De ce? Până la sfârșitul secolului 19, socialismul european era într-o continuă creștere. Era marea opoziție, marea mișcare antisistem sub care se adunau mai toți oamenii deziluzionați care-și doreau o schimbare politică majoră.

10:23 Dacă erai o persoană ceva mai lipsită de averi, statut sau voce și credeai că lumea e foarte rea așa cum e ea, socialismul era primul care venea la tine și zicea știi ce? Ai dreptate. Apoi îți spunea că modul în care se poate îmbunătăți situația asta e dacă toți oamenii muncitori ca tine realizează că au în comun ceva fundamental care transcende granițe artificiale de stat și anume lupta de clasă. Lupta de clasă era un fenomen internațional, o dinamică care se repeta peste tot prin lume, pentru că peste tot prin lume, oameni forțați să muncească în niște condiții abjecte erau în conflict cu deținătorii de capital care dictau termenii acelei munci. Sloganul principal din manifestul comunist era: Proletari din toate țările, uniți-vă!

11:09 Repet toate aceste lucruri ca să subliniez caracterul esențial globalist al mișcării. Era o mare parte din ADN-ul ei. În scopul acestei solidarizări peste granițe, s-a și informat o asociație politică internațională care a ajuns să fie cunoscută sub titulatura de: Prima Internațională. Această primă tentativă a avut în primul rând o valoare simbolică. Era o premieră ca muncitori din diverse țări europene să-și recunoască dificultățile pe care le-au în comun și să se sprijine reciproc, măcar psihologic. Prima Internațională n-a ținut prea mult, pe de-o parte pentru că încă nu existau partide socialiste coerente în țările europene și pe de alta pentru că se tot certau marxiști și anarhiști. Marxiștii căutau moduri prin care să capete puterea în stat, pe când anarhiștii voiau să desfințeze statul.

11:55 Astfel încât discuția era dificilă. A doua internațională însă a fost o asociație între partidele socialiste deja existente în majoritatea țărilor europene și a avut reușite notabile precum stabilirea sărbătorilor de 1 mai și 8 martie. Mai exact, sărbătoarea numită Ziua Muncii presupunea ca în fiecare an, începând cu 1890, de 1 mai să se organizeze un protest internațional în favoarea limitării zilei de muncă la 8 ore, în loc de 12-14. Ziua de muncă de 8 ore a devenit o realitate doar după niște zeci de ani de proteste consecvente pe tema asta. Altă temă esențială în a doua internațională era poziția antirăzboi. Războiul, se spunea, e un fenomen prin care burgeziile lumii își asmut clasele muncitoare

12:41 una împotriva celelalte spre o măcelărire reciprocă retrogradă. Motivul principal pentru desfințarea acestei a doua internaționale a fost, până la urmă, eșecul de a împiedica primul război mondial. În ciuda nivelului de organizare la care se ajunsese, nu a fost suficient cât să coordoneze clasele muncitoare internaționale, astfel încât să refuze simultan participarea la măcelărirea reciprocă. O mare dezamăgire. Așa că a doua internațională se dizolvă în 1916, în mijlocul războiului, pe un ton general de amărăciune impotentă. A treia internațională, înființată în 1919, numită acum Internaționala Comunistă sau Comintern, se întâmpla deja într-o lume cu totul nouă și era acum condusă de singurul lider care reușise să înfăptuiască o revoluție socialistă,

13:28 și anume, domnul Lenin. Domnul Lenin, deja în acest punct, nu mai era pe cooperare și ascultare reciprocă socialistă, ci dicta lumii întregi de pe soclul lui revoluționar cum se face. Mai exact: Intențiile astea ale lui Lenin nu erau complet reprezentative pentru ceea ce se numea socialism atunci. Dezbaterea mare din interiorul comunității era, într-adevăr, între socialiștii democrați și socialiștii revoluționari.

14:14 Cei democrați considerau că modul principal de a îmbunătăți condițiile de viață ale maselor e printr-o reformă graduală, prin participarea la democrație, dat legi în parlament, organizare de sindicate și așa mai departe. Filosofia aici era că în felul ăsta lucrurile se întâmplă încet, dar sigur. Socialiștii revoluționari voiau, după cum le spune numele, o revoltă a maselor care să dea statul peste cap peste noapte. Până în 1914, pe parcursul a vreo 60 de ani, poziția revoluționară devenise mai degrabă minoritară, mai cu seama că nu era foarte clar ce ar trebui să se întâmple după revoluție, existau tot felul de idei divergente. Minoritară în minoritatea asta era poziția lui Lenin, care era un socialist revoluționar care credea că după revoluție, de statul trebuie condus

14:59 un partid unic dictatorial, zis el proletar, dar în primul rând unic și dictatorial. Această abordare nu a adus, istoric vorbind, beneficii foarte mari de imagine conceptului numit socialism. Să revenim acum la problemele noastre fasciste. Pe 23 martie 1919, la acea întâlnire născătoare de curent politic, Mussolini a spus așa: Două acuze mari aici, deci. În primul rând că socialismul e acum inamic pentru că s-a opus naționalismului.

15:46 Ce înseamnă asta e ce am discutat până acum. Mai ales după Primul Război Mondial, socialiștii cu preocupări globaliste erau considerați niște trădători. De ce le pasă lor de muncitorii din toată lumea în loc să le pese de propria țară? Nu e cam suspect? A doua acuză era că partidul italian-socialist a devenit conservator, adică și-a pierdut caracterul antisistem. Doar stă la mese și parlamentează ca toți ceilalți. Unde este revoluția? Mussolini însuși fusese un membru important în partidul socialist până la război. El, între 1912 și 1914, fusese chiar redactor șef la cel mai mare ziar socialist italian, numit Avanti! Mussolini a fost dat afară de la ziar și din partid în 1914, când a început să argumenteze înflăcărat în favoarea intrării Italiei în luptele din Primul Război Mondial,

16:31 ceva ce nu se face, socialistic vorbind, pentru că războiul este rău. Acesta fiind situația, Mussolini a plecat și și-a făcut propriul ziar, Il Popolo d'Italia, de unde și-a trâmbițat propaganda pentru tot restul vieții. Câteva cuvinte generale despre caracterul acestui om înainte să mergem mai departe. Chiar și înainte de formarea fasciculării de luptă, el era un politician destul de bine cunoscut, nu neapărat printre mase, dar printre politiceni. Oamenii care-l cunoșteau de dinainte de război îl descriau drept un individ obsedat să devină un fel de lider, orice fel de lider, dar să fie o persoană notabilă, un comandant, un numărul unu. Dintre toți liderii notabili numiți fasciști, Mussolini era probabil cel mai bine educat și poate singurul care chiar a fost influențat intens de faptul că l-a citit pe Nietzsche în tinerețe.

17:17 Din Nietzsche, el a absorbit mai ales bucățile despre figuri eroice cu destine mărețe care transcend moralitatea clasică și transfigurează mediul înconjurător după propria voință. Ideologia lui principală era acest vis personal de putere napoleonică. Toate celelalte idei și metode erau ajustabile cât timp ajutau la înfăptuirea misiunii principale. Platforma fascistă, formulată două luni după momentul nașterii, avea încă niște deziderate stângiste. Cerea ziua de muncă de opt ore, o Constituție nouă lipsită de monarhie, drepturi extinse ale muncitorilor și o taxare progresivă și intensă a oamenilor bogați. La primele alegeri organizate de după război, în noiembrie 1919, cu platforma asta, Mussolini nu câștigă nimic. Ia doar 4.800 de voturi din 315.000 în orașul Milano,

18:04 că în alte orașe n-aveau oameni să candideze. Pentru un moment, fascismul pare că se fâsie. După eșecul rușinos de la alegeri, fascismul consta doar în grupuri de 20-30 de oameni de prin diverse localități din nordul Italiei, cei mai mulți dintre ei veterani de război, care din când în când băteau socialiști care organizau greve. Lumea în care se întâmplau aceste lucruri era una cu un foarte puternic iz post-apocaliptic. Din 5.500.000 de bărbați italieni mobilizați pentru război, peste 500.000 muriseră pe front și 1.000.000 fusese rărăniți. La sfârșitul războiului, mai muriseră și vreo 500.000 de civili în pandemia de gripă spaniolă. Țara era și într-o criză economică profundă după război, totul costa de trei ori mai mult și 4.000.000 de bărbați se întorceau la una casă

18:50 în care descopereau că nu au ce să mâncească sau ce să mănânce. În acest nivel de haos existențial major, se mai întâmpla și premiera faptului că acum toți bărbații aveau drept de vot. Opțiunea lor de vot principală anti-sistem, anti-oamenii considerați responsabili pentru acest dezastru, era Partidul Socialist. Doar că exista o problemă mare în faptul că socialiștii fuseseră anti-război de la început și păreau că minimalizează condescendent eforturile și sacrificiile soldaților. Acestor soldați, ca să fie motivați să meargă la război, li se și turnaseră cisterne întregi de naționalism în creier ca să fie convinși că chiar merită să moară pentru patrie, că mor pentru un țel măreț. Iar nu se pupa socialismul globalist cu asta, așa că se naște o nouă nișă, o nouă nevoie pentru o mișcare care să fie populară,

19:36 anti-sistem, dar naționalistă. Asta este nișa în care crește și se adaptează pe parcurs fascismul. Dar în primă fază, după alegerile din 1919, Mussolini părea mai degrabă înfrânt. Ultranaționalismul e salvat de un alt erou mitologic poet aventurier faimos, veteran de război cu un ochi pierdut în Austria, numit Gabriele D’Annunzio, care nu se deranjează cu sisteme electorale, ci ia o mie de soldați și ocupa un oraș mic din Croația numit Fiume. Italiei, ca să intre în războiul în 1915, i se promisese că la sfârșit o să primească niște teritorii drept recompensă și nu le-a mai primit. Această situație e rezumată de D’Annunzio într-un slogan naționalist răsunător numit Victoria mutilată. Deși câștigătoare în război, naționaliștii considerau

20:22 că spiritul Italiei a fost umilit prin această neacordare de teritorii. În Fiume, D’Annunzio inventează o foarte mare parte din ceea ce avea să devină estetica fascistă. El se autoproclamă Il Duce, își numește soldații legionari, ține discursuri zilnice înflăcărate dintr-un balcon, organizează într-un aparade cu soldați în uniforme cu cămăși negre și începe practica în premieră a așa numitului Salut Roman. D’Annunzio era mai puțin interesat de sustenabilitatea politică a ceea ce făceael acolo, că orașul ăla oricum nu conta deloc. În calitate de artist însă, în primul rând făcea un fel de instalație în aer liber numită eu cu băieții mei legionari ne jucăm de-a imperiul roman care ocupa un oraș. Faimosul salut roman n-a fost totuși folosit niciodată de romani,

21:07 e o invenție culturală probabil cel mai intens venită dintr-un tablou foarte faimos din 1784 numit Jurământul Horațiilor. Eu personal tot holbându-mă la acest tablou, n-aș putea să zic dacă e vorba despre un salut sau trei oameni care se întind cu entuziasm să ia niște săbi, dar chiar și așa, pentru că era interesant vizual, gestul a fost apoi repetat prin alte tablouri și a rămas pe undeva prin cultura populară. Distracția lui D’Annunzio în Fiume a ținut doar un an, până la sfârșitul lui 1920, când propriul guvern italian a început să bombardeze orașul ca să-l dea afară, pentru că joaca lui de-a legionarii încălca tratatul de la Versailles și supăra țările din jur. În tot acest timp însă, D’Annunzio captase sufloarea naționalista țării. Mulți fașciști se duseseră și ei să participe la ocupație

21:52 și Mussolini tot făceau un dans complicat în care mima, ba supunere față de D’Annunzio, ba rivalitate. În presa proprie se declara un susținător total al comandantului artist și în discuții private cu polițiceni le promitea că fașciștii nu o să facă nimic dacă-i bombardat D’Annunzio, dar că trebuie să păstreze aparențele. Situația a fost până la urmă rezolvată de niște nave de luptă care au tras cu obuze în clădirea în care era Ducele până când Ducele a decis să plece. În tot timpul ăsta, în nordul Italiei, fașcismul își găsea încet dar sigur nișa în care să opereze, modul în care se devine o forță politică în ciuda faptului că electoral nu reușise nimic. La alegerile din 1919 câștiga seră socialiștii, au luat 32% din parlament. Asta a însemnat o validare și sprijinire

22:37 a tuturor grevelor și revoltelor populare care se întâmplau prin țară. Și se întâmplau. Cel mai intens teatru de luptă era în Campia Padului, o regiune din nordul Italiei unde se cultivau aproape jumătate din produsele agricole ale țării, grâu mălai orez și produs lactate. Muncitorii din această regiune esențială pentru existența și așa cât se poate de precara a Italiei, la începutului 1920 se organizează într-un fel de sindicat care reușește să coordoneze greve prin întreaga regiune. Grevele aveau scopul de a obține respectarea zilei de muncă de 8 ore și contracte pe ani întregi, nu munca plătită la zi în ceea ce era un fel de gig-economy rural, țărani angajați pe plantație în regim de glovo. Cereau și creșterea salariilor proporțional cu prețul recoltei și voiau și terenuri nefolosite

23:24 pe care să-și facă niște cooperative în care să crească ei ce vor. Ca să obțină lucrurile astea, țineau drept ostatice recoltele, nu le plantau sau le lăsau să se strice, sabotau sistemele de irigații, distrugeau utilaje, dădeau foc la hambaruri și nu mai mulgeau vacile. Coordonarea la nivelul de regiuni întregi chiar era fără precedent, participanții își protejeau grevele cu forța și respingeau muncitorii aduși din alte părți ca să-i înlocuiască. O foarte mare parte din terenurile disputate erau deținute de mari familii aristocrate și noi capitaliști industriași, care nu erau acolo fizic, ci își controlau proprietățile de la distanță prin niște administratori. Printre acești proprietari, disperarea era mare, mai cu seamă că regiunea fusese câștigată electoral de socialiștii care sprijineau toate aceste greve, iar guvernul central,

24:10 condus de un liberal, nu prea intervenea de frică să nu inflameze spiritele și mai tare. În toate aceste condiții, pe parcursul anului 1920, din ce în ce mai mulți moșieri încep să ceară protecția fașciștilor. S-au întâlnit, de fapt, undeva la mijloc. Uneori capitaliștii căutau ei, alteori fașciștii mergeau din loc în loc și-și declarau disponibilitatea de a bate socialiști. În felul ăsta începe marea poveste de dragoste dintre fașcism și capitalism, momentul în care se privesc reciproc în ochi și descopră cât de multe au în comun și unii și alții, chiar dacă din motive diferite, urau socialiștii la fel de tare, așa că descoperă că fac o pereche perfectă. Acest an extrem de tensionat, plin de lupte rurale și greve în fabrici, își găsește explozia

24:55 pe 21 noiembrie 1920, când vreo 300 de fașciști atacă o manifestație a socialiștilor din Bolonia, care erau adunați la primărie să sărbătorească inaugurarea noului primar. Cineva, neclar cine, începe să tragă din mulțime, polițiștii trag și ei, mulțimea fuge în toate părțile, socialiștii se panichează că e invadată clădirea și aruncă niște grenazi în ceea ce ei credeau că e o adunătură de fașciști atacatori. Dar nu erau, așa că mor 10 din proprii simpatizanți și sunt răniți vreo 60. În interiorul clădirii, o altă persoană neidentificată începe să împuște oameni, rănește câteva și omoară un avocat. Această întâmplare e prezentată în presa conservatoare drept masacrul din Bolonia, dovada supremă a terorismului socialist care distruge sistematic stabilitatea și ordinea publică a țării.

25:43 Dar nimic despre faptul că tulburarea a pornit de la o gloată de fașciști atacatori. Avocatul omorât devine primul mare martir fașcist, un om cum se cade omorât de anarhiștii bolșevici. Omul în sine, în timpul vieții, nu avusese nicio treabă cu fașcismul, a devenit fașcist doar post-mortem, transformat în prima icoana mișcării. În 1920, deci, fașcismul își descoperă timid nișa în care poate fi util și băgat în seamă, în calitate de bodyguard al marilor moșieri și al deținătorilor de capital. La începutul anului, fașciculele de luptă numărau în mod oficial în toată țara vreo 2.300 de membri. La sfârșitul anului, după masacrul din Bolonia, mișcarea fașcistă avea 88 de organizații și 20.000 de membri în scris oficial.

26:28 Retorica fașcistă propagată în primul rând prin ziarul lui Mussolini trâmbița că doar ei sunt capabili să asigure ordinea publică și să oprească amenințarea socialistă că guvernul este aparent incompetent, așa că în mișcare intră foarte mulți oameni i care nu aveau neapărat sentimente politice foarte puternice, dar erau mari fani ai ordinii publice. Mii de funcționari, bugetari polițiști profesori comercianți și mici antreprenori, așa numita clasă de mijloc, intră în felul ăsta în mișcarea fașcistă și o legitimizează drept agentul care poate aduce liniștea în țară. Rândurile fașciste sunt îngroșate apoi la sfârșitul anului și de soldații întorși din marea aventură din orașul Fiume, care se regrupează în țară în căutarea de un nou duce și îl găsesc sub forma lui Mussolini.

27:13 Așa că în următorul an, 1921, cu experiența acumulată, fașciștii capătă un avânt spulberător în Câmpia Padului și în doar primele șase luni, trupe de câteva zeci de oameni distrug Aceste atacuri, nu că nu erau împiedicate de autorități, ci erau facilitate în mod activ. Polițiși și comandanți militari locali oferau mașini și personal care să participe în razile nocturne, considerau că participă la niște acțiuni patriotice. Guvernul central nu obiecta nici el prea tare pentru că aceste miliții fașciste

27:59 făceau treaba murdară de a opri avântul socialist. Și el chiar a fost oprit, unitatea muncitorilor din Câmpia Padului a fost distrusă complet. Un fapt important aici e că în timp ce distrugeau infrastructura socialistă, fașcistii, în cooperare cu mari moșieri, oferau bucăți mici de teren multor țărani ca să-i convingă să-și abandoneze sindicatele, o mișcare care a reușit să convertească mulți indivizi deziluzionați oricum de faptul că acele sindicate nu reușiseră să-i protejeze. Așa că în felul ăsta, fașcistii reușesc să convertească și mulți țărani la cauza lor a carei activitate principală era bătutul de țărani, ceva de-a dreptul spectaculos și o adevărată premieră mondială în termeni de reușite politice. A se nota că Mussolini nu a participat niciodată

28:44 la niciuna dintre aceste acțiuni violente. El a petrecut anul 1920 mai mult privind curios ce se întâmpla și încercând să se poziționeze într-un fel în care să pară în același timp și lider fașcist milital radical violent în fața membrilor mișcării lui, unul dintre ei cum ar veni, și om politic onorabil cu capul pe umeri față de restul clasei politice. Drept urmare, care compensă pentru toate violențele antisocialiste enumerate mai devreme, la următoarele alegeri, în mai 1921, mișcarea fașcistă e pusă pe buletinul de vot într-o coaliție cu Partidul Liberal și alt Partid Naționalist. Omul care i-a băgat în coaliție era chiar prim-ministru de la momentul respectiv, un individ numit Giovanni Giolitti, omul considerat vulpea politică bătrână italiană numărul unu,

29:30 avea la momentul respectiv 80 de ani și mai fuzese prim-ministru de patru ori înainte. Giolitti, în calitate de șef de Partid Liberal, îi cooptează pe fașcistii în coaliție în speranța că îi ajută și să-i bată pe socialiști, în primul rând la urne apoi în rest drept bonus. Chiar dacă violența lor extremă nu era celebrată pe față de toată elita politică italiană tradițională, toți erau însă de acord că nimic nu e mai rău decât socialismul. Singuri, cu doi ani în urmă, fașcistii nu reușiseră nimic electoral, dar așa, doar doi ani mai târziu, lipiți în coaliție de unul dintre partidele mari din Italia, ei reușesc să intre pentru prima dată în Parlament, astfel încât, începând cu 1921, existau acum 35 de parlamentari fașcisti, cu Mussolini în frunte, toți participanți legitimi la procesul

30:15 democratic fundamental al țării. Am intrat în nivelul ăsta de detaliu pentru că mi se pare acest esențial acest prim moment în care sistemul politic tradițional în combinație cu moșierii și capitaliștii îi cooptează pe fașcisti ca un scut antisocialist. Excesele lor sunt trecute cu vederea atât timp cât reușesc să împiedice vreo schimbare dramatică a structurilor de putere din stat. În felul ăsta, mișcarea fașcistă pornită drept antisistem și antiburgezie devine, în doar doi ani, principalul garant al burgheziei. În doar doi ani, discursurile lui Mussolini își pierd caracterul stângist, deodată nu mai contează drepturile muncitorilor decât așa, niște chestiuni minore, iar taxarea progresivă spune că e un ceva care descurajează prea mult inițiativa privată,

31:01 pe când cel mai important țăl al țării e, de fapt, productivitatea. Italia era monarhie constituțională, avea rege în tot acest timp. Un rege despre care în 1919 Mussolini spunea că trebuie detronat. Doi ani mai târziu, asigura pe toată lumea că el n-are nimic cu regele. Existau suficienți membri ai mișcării care recunoșteau și atunci, în timp real, că fașcismul devine sprijin pentru fix chestia pe care o criticau, și unii participanți, chiar membrii fondatori, pleacă și încearcă să-și facă propriul lor mic fașcism bazat pe idealurile inițiale. Se întâmplă, pe parcurs, mai multe astfel de valuri de abandonuri pe măsură ce mișcarea lui Mussolini se adaptează la formele necesare pentru a dobândi și mai multă putere. Mussolini descoperă că nici n-are nevoie de un program politic, e suficient să tot repete niște

31:47 lozinci naționaliste și să-i demonizeze pe socialiști și atât. La sfârșitul lui 1922, el zicea, În același an, în alt context, presat de un ziarist pe aceeași chestiune, Mussolini răspunde, Lipsa asta de program a fașcismului devine o inovație politică uriașă, poate cea mai mare inovație a fașcismului. Până atunci, conservatorismul, liberalismul și socialismul, principalele curente politice, se chinuiseră zeci și sute de ani să producă niște programe coerente, să justifice de ce poziția lor e cea corectă, să argumenteze în texte nesfârșite

32:34 că e mai bine așa și nu așa. În această nouă lume în carede oameni aveau drept de vot, însă, fașcismul demonstrează că e suficient să construiești cel mai dramatic spectacol posibil de noi versus ei, să desemnezi un grup inamic care trebuie eliminat pentru că e singurul obstacol din calea renașterii națiunii. Descoperirea a fost că odată instalat acest spectacol, el poate deveni hipnotizant și în interiorul hipnozei, noțiuni precum program politic și măsuri concrete devin complet irrelevante. Important e să dispară inamicul și atunci vom fi salvați. Trebuie să mai accelerăm acum ritmul. După reușirea lui Mussolini de a ajunge în sfârșit în Parlament în 1921, instabilitatea politică a continuat. Cu cât se organizau socialiștii mai mult în greve și proteste,

33:19 cu atât câștigau mai mult sprijini fașciștii care îi împiedicau și îi băteau în moduri din ce în ce mai organizate. Sprijini tot așa, mai ales de la deținătorii de capital și de la clasa de mijloc. Grevele și protestele socialiștilor erau descrise în presă constant ca acțiuni de o violență inimaginabilă, distrugătoare de țară, trădătoare, pe când fașciștii care chiar băteau și omorau oameni erau prezentați drept niște patrioți care înfăptuiesc doar niște lucruri patriotice. La sfârșitul anului 1920, am zis că erau vreo 20.000 de membri înscriși oficial în fasciculele de luptă. La sfârșitului 1921, după teroarea din Câmpia Padului, mișcarea capătă numele de Partidul Național Fașcist și numără acum peste 300.000 de membri. În 1922, mai cade un guvern,

34:05 luptele dintre socialiști și fașciști continuă, haosul pe străzii la fel de mare, drept urmare, capii organizațiilor fașciste din țară îl presează pe Mussolini că ăsta e momentul să dea lovitura revoluționară și apare ideea unui marș asupra Romei. Mussolini nu era atât de sigur pentru că dacă eșua mișcarea asta, își pierdea statutul de politician serios la care lucrase atât de mult. O lovitură de stat eșuată l-ar fi făcut complet nefrecventabil. Dar el nu a controlat niciodată nici măcar parțial organizațiile din țară care se ocupau cu toate violențele despre care am vorbit. Dansul lui a fost mereu mai degrabă în gestionarea acestor violențe astfel încât să fie constructive, respectiv să construiască spre propria lui putere politică. În cazul acestui marș asupra Romei,

34:51 nu era sigur că o să fie constructiv, așa că el nici nu a participat la el, ci a așteptat în Milano cu bagajele făcute, pregătit să plece în Elveția, în caz că lucrurile nu mergeau bine. Acest marș a devenit apoi, în mitologia fașcistă, momentul în care mișcarea a asediat capitala și a luat puterea cu forța. Poveștile despre marș spuneau că undeva între 70 și 100 de mii de fașciști au ajuns la porțiile Romei, gata să cotropească orașul, astfel încât, văzându-le puterea, politicienii s-au predat și au zis Sunteți mult prea tari, fașciștilor! Poftiți conducerea țării! Și, auzind asta, fașciștii s-au bucurat. În realitate, pe 27 octombrie 1922, în jur de 30 de mii de indivizi în cămăși negre au pornit din toată țara spre Roma. Vreo 20 de mii dintre ei au fost opriți pe drum,

35:36 dati jos din trenuri, așa că, după estimări realiste moderne, în dimineața de 28 octombrie 1922, la porțiile Romei ajunseseră vreo 9 mii de indivizi slab înarmați care veneau pe jos prin ploaie spre Roma, fără hrană sau apă. Prim-ministrul de la momentul respectiv, Luigi Facta, i-a cerut regelului să decreteze legea marțială și să-i oprească cu forța. Italia avea totuși o armată destul de bine pregătită, nu putea fi cucerită Roma de 9 mii de fașciști flămânzi. Regele a refuzat însă să semneze decretul. A refuzat și altă variantă de guvern care-i fusese propusă și a decis în schimb să-l numească pe Mussolini prim-ministru. A zis să-i dea și lui o șansă. Acest moment, sărbătorit în mitologia fașcistă drept Marea Revoluție, devenit sărbătoare națională în Italia timp de 20 de ani,

36:22 a fost, de fapt, încă un calcul dintr-un șir lung în care elitele conservatoare, la fiecare răscruce de drumuri, sub amenițarea socialismului, au zis mai bine să dea o șansă fașcismului. Nu a fost nici o lovitură de stat, nici un asediu, ci doar o decizie a politicienilor tradiționali de a-i da puterea lui Mussolini în speranța că pot ei să-l controleze post-factum. Așa că, din acest punct, Mussolini, prim-ministru acum, organizează în 1924 niște alegeri în niște condiții extrem de viciate în care fașciștii câștigă majoritatea, dar nu sub numelelor de fașciști, ci sub pretextul unei coaliții numită Lista Națională. Pe 30 mai 1924, Giacomo Matteoti, un lider al socialiștilor din Parlament, ține un discurs despre cum au fost trucate alegerile

37:07 și vine cu dovezi. Două săptămâni mai târziu, el e asasinat de fașciști, cel mai probabil la ordinul direct al lui Mussolini. Câteva luni de zile societatea înaltă și mijlocie e șocată totuși de nivelul de tupeu dezlănțuit al violenței, rumegă faptul că poate chiar asasinarea liderului opoziției într-un mod atât de fățiș nu e chiar ok. Scandalul este foarte mare și foarte public și foarte lung, așa că oferă oportunitatea perfectă pentru îndepărtarea lui Mussolini din guvern și totuși nu se întâmplă. Din nou, regele și alți politicieni marcanți decid că totuși e prea riscant dacă pică Mussolini și iar vin socialiștii la putere, așa că până la urmă tolerează și această violență politică supremă. Pe 3 ianuarie 1925, după șase luni de scandal,

37:54 Mussolini, în loc să zică scuze, ține un discurs faimos în Parlament în care spune că își asumă toată responsabilitatea istorică pentru tot, pentru toate violențele întâmplate, pentru că ele s-au întâmplat doar în serviciul patriei, în serviciul restabilirii ordinii naționale, că poporul e cu el, că oamenii își doresc doar liniște și calm și că în 48 de ore fasciștii vor face ordine prin toată țara, că țara nu poate să funcționeze cum trebuie cât timp există o opoziție atât de haotică care tot face necazuri, adică socialiștii. Retorica era că violența în sine e dovada gravității situației. Dacă situația nu ar fi fost atât de gravă, n-ar fi fost nevoie de atâta violență, dar e, uite, dovadă că a trebuit să asasinăm liderul opoziției ca să protejăm țara și să o facem măreață din nou.

38:40 Din punctul ăsta, cu majoritatea obținută în condiții suspecte cu un an în urmă, sub privirea atentă și îngrijorată a regelui, Mussolini devine liber să-și înceapă dictatura cum trebuie. În următorul an și jumătate, sub pretextul unor tentative de asasinat asupra lui Mussolini, se dau niște legi de urgență și siguranță națională care interzic existența altor partide. Rămâne doar Partidul Național Fascist. Mussolini rămâne apoi dictator până în 1943, când eșecurile dramatice din Al doilea Război Mondial îl impulsionează pe rege, în sfârșit să-l dea jos pe duce. Nu o să mai intrăm în toate detaliile dictaturii pentru că e dincolo de scopurile noastre curente. Important e că deja până în 1925, Mussolini dăduse tonul pentru cum se instaurează

39:25 acest nou tip de dictatură. Ingredientele retorice cele mai potente pentru manipularea maselor, descoperite în acest șase ani, au fost mitologizarea unui trecut îndepărtat glorios, prezentarea unei crize fără precedent, care nu poate fi rezolvate prin metodele tradiționale, așa că trebuie ceva nou care să oprească umilirea spiritului național, iar acel ceva nou e întruchipat de un lider alfa mascul capabil să înfăptuiască destinul poporului ales și să purifice societatea de elementele care nu se aliniază la misiunea supremă care trebuie înfăptuită prin violență pentru că parlamentările nu funcționează. Lucrurile astea trebuiau bătătorite cât mai puternic în creierile maselor prin tot felul de spectacole publice, parade și ritualuri care să aibă în primul rând un impact emoțional.

40:11 Puterea fașciștilor era proiectată estetic prin marșuri prin orașe cu torțe, banare, cu oameni care merg disciplinat, la unison, îmbrăcați în cămăși negre, făcând salutul roman spre un duce care le vorbește dintr-un balcon în timp ce gesticulează violent și face pauze foarte lungi și dramatice în care așteaptă să-i șoptească spiritul strămoșesc ce să spună mai departe. Toate aceste lucruri, Mussolini le-a copiat din teatrul în aer liber inventat de Gabriele D’Annunzio în Fiume și marșul asupra Romei făsese tot o idee de-a lui D’Annunzio. Reușita nu era în cotropirea capitalei, că erau și ei conștienți că n-au cum să facă asta. Reușita era în puterea simbolică a acestui marș, puterea teatrului. Termenul de fascio în sine, dincolo de faptul că însemna un mănunchi, avea niște rezonanțe mult mai profunde.

40:58 În Roma antică, atunci când înalții de militari romani se plimbau pe străzi, erau însățiți de niște badigarzi înarmați cu un ceva numit fascis. Acest fascis, un mănunchi de bețe asezonate cu un cap de topor, era în același timp un simbol al puterii de militarului și un instrument prin care se administrau pedepse care variau de la lovituri clasice cu bățul la decapitări. Acest fascis a rămas, pe toată durata Romei antice, cel mai puternic simbol al autorității statului. Mussolini îl ia și, începând cu 1921, îl pune în mijlocul stagului fascist ca să amintească de trecuturile glorioase ale pământurilor strămoșești și să se identifice cu ele. Să fie clar că el e cel care avea să resusciteze spiritul roman în popor. Toate aceste tehnici fuseseră deja bine dezvoltate

41:45 încă din anul 1923, așa că celelalte mișcări ultranaționaliste din Europa aveau un model cât se poate declar pe care puteau să-l urmeze. Nu am spus nimic despre antisemitism în toată povestea asta pentru că el nu era pe nicio agendă în Italia perioadei despre care am vorbit. Fascismul, în definiția lui mai largă, nu înseamnă automat antisemitism, ci doar desemnarea unui inamic intern care pângărește puritatea poporului angrenat în misiunea lui de a-și revitaliza spiritul ancestral. Așa cum am mai zis, demonizarea acestui grup inamic intern e mecanismul performant. Cine mai exact e inamicul, contează mai puțin și depinde de la țară la țară. În Italia, demonul era întruchipat de socialiști. Antisemitismul începe să se manifeste abia în 1938

42:30 când Mussolini se aliază cu Hitler și începe să-i dea apă la moara lui antisemită. Să aruncăm acum un ochi ceva mai scurt și pe Germania și cum ajung la putere naziștii.

43:21 Hitler s-a născut și a crescut într-o Austrie care era nucleul imperiului Austro-Ungar. În acest imperiu multinațional mai erau oameni polonezi, cehi sloveni slovaci români evrei sârbi romi, croați și ucrainieni. La începutul anilor 1900, unde și când a crescut Hitler, exista un curent puternic naționalist german, care susținea că austriecii germani sunt poporul cel mai bun din imperiu și că spiritul german. oricum, este cel mai bun dintre spirite. Mulți naționaliști austrieci germani își doreau unirea cu Germania astfel încât să fie tot spiritul vorbitor de limba germană în interiorul acelorași granițe. În adolescență, Hitler s-a dus la Viena să încerce să fie pictor, ceea ce n-a reușit, dar a reușit însă să preia spiritul antisemit naționalist

44:06 extrem de puternic din oraș, pompat de un primar foarte popular și foarte antisemit numit Karl Lueger. Karl Lueger ținea și el discursul politice teatrale în care și informa cetățenii că vinovați pentru mai toate problemele orașului Viena sunt evrei, mai ales pentru corupția locală și pentru decăderea morală generală. Hitler a zis: ce interesant și apoi s-a mutat în Germania și s-a înrolat în armată germană, ceva ce, în mod normal, n-ar fi trebuit să fie posibil și zece ani mai târziu cineva a și zis că probabil a fost ceva eroare administrativă. După ce a luptat în Primul Război Mondial în armata germană, Hitler s-a întors într-o țară răvășită de un haos și mai mare decât cel italian. Italienii măcar fuseseră de partea câștigătoare, pe când Germania era marea perdantă,

44:51 numită între atatul de la Versailles, drept țara responsabilă pentru întregul război, care acum trebuia să plătească despăgubiri tuturor. La fel ca în Italia, după ce luptele s-au terminat, câteva milioane de soldați germani s-au întors într-o țară în care nu știau exact ce să facă. Norocul lor era că Germania era țara care, înainte de război, avea cel mai dezvoltat partid socialist din Europa, într-o asemenea măsură încât era considerat stindardul socialismului european. Germania, fiind una dintre cele mai industrializate țări europene, era considerată candidatul numărul 1 la categoria ”potențial de revoluție socialistă”. Conform teoriei marxiste, revoluția avea șanse cele mai bune să se întâmple în țări care aveau deja suficiente fabrici încât să concentreze o pătură foarte mare din populație

45:38 în orașe, unde le-ar fi fost mai ușor să se organizeze. Cum Germania avea foarte multe fabrici și foarte mult proletariat, ani de zile aici s-a teoretizat că se va întâmpla cel mai probabil revoluția socialistă. Faptul că s-a întâmplat în Rusia era cam ciudat, conform teoriei, pentru că Rusia era foarte înapoiată după toate standardele de dezvoltare și mai avea mulți pași de parcurs până să dezvolte solidaritatea de clasă necesară, teoretic, pentru revoluție. Lenin, însă, a zis că nu-i problemă, trebuie doar să înființeze un partid vârf de lance, compus dintr-o elită politică care să gestioneze ei dictatura proletară până când învață proletarii să-și gestioneze dictatura. Ah. În orice caz, Revoluția lui a suflat vânt în pupa tuturor mișcărilor socialiste revoluționare din Europa,

46:24 care au încercat să profite de haosul de după terminarea războiului ca să avanseze cauza. Deja în punctul ăsta, această aromă specifică revoluționară de socialist fusese confiscată complet de Lenin și se numea acum comunism. Orice alt fel de socialist, zicea Lenin, respectiv din ăsta care parlamentează și vrea democrație, e o trădare. Singurul socialism real e cel al lui, comunist, și toată lumea ar trebui să facă dictatură ca el. L-a cerut chiar partidelor socialiste din Europa să-și schimbe numele în partide comuniste, ca să demonstreze că nu sunt lași democrați trădători. Reacția europeană la această evoluție a lucrurilor a fost încă o scindare mare în interiorul aceea ce se numea socialism. Unii erau de acord, voiau să renunțe la pretenții de democrație și să devină comuniști,

47:09 pe când alții nu. Mai cu seamă că după acest război apocaliptic, directivele astea internaționale pe care le dădea Lenin din Moscova unor partide din alte țări europene sunau foarte tare ca niște instrucțiuni pentru trădare națională, așa că naționaliștii din țări precum Italia, Germania și România nu au trebuit să facă cine știe ce eforturi ca să-i prezinte pe socialiștii de după război drept o forță cotropitoare străină. Încă una, alta, și abia ce se terminase războiul. Ca să fie și mai clar că forța asta era direcționată de peste hotare, în perioada respectivă, acțiunile socialiste erau cel mai des numite bolșevice, după numele partidului bolșevic al lui Lenin. Să fie clar că nu e vorba nici de socialism, un termen care încă avea totuși conotații majoritar pozitive,

47:54 nici de comunism, care avea așa și așa, ci de bolșevism, o mișcare sovietică care caută să cotropească alte țări. Sigur, nu ajuta nici faptul că Lenin declara explicit că asta e ceea ce caută să facă. Dar undeva, prin toată combinația asta, orice șansa socialismului de a fi înțeles nu ca o dictatură comunistă, piere. Piere pe vecie, că încă nu și-a revenit din asta. Dar mai ales la momentul respectiv, comunismul dictat de la Moscova de Lenin sabota orice alte mișcare socialistă autentică de pe continent, în care muncitorii încercau doar să-și îmbunătățească condițiile de muncă prin drepturi colective de negociere, pentru că datorită activității lui Lenin, nu asta făceau, ci erau teroriști bolșevici trădători de țară. Și era extrem de ușor să vinzi acest mesaj,

48:41 motiv și pentru care fasciștii s-au bucurat de atât de mult sprijin popular, pentru că făceau să pară, în cazul ăsta, că naționalismul e necesar, valoros și trebuie înfăptuit cu orice preț, că e o luptă existențială, pe viață și pe moarte. Și atunci, oamenii aia de acolo din fabrica Alfa Romeo nu încearcă să obțină salarii mai mari, ci să trădeze și să distrugă țara, să o vândă Rusiei. Astfel încât pot fi tratați în consecință, pot fi bătuți, linistit. Am divagat pentru că lucrurile astea îmi stăteau pe limbă. Revenind acum la Germania, războiul s-a terminat în mod oficial pe 11 noiembrie 1918 și pentru că în țară se întâmpla deja un fel de revoluție socialistă. La sfârșitul lui Octombrie, când era deja clar pentru toată lumea că Germania nu mai avea nicio șansă

49:26 să câștige în război, marinarii din forțele navale au refuzat un ordin să intre într-o ultimă luptă sinucigașă cu forțele britanice. Revolta lor a căpătat sprijin popular instant, astfel încât în doar câteva zile, micul oraș port în care se aflau a fost paralizat de proteste la 40.000 de marinari, soldați și muncitori care scandau pace și pâine. Protestele astea s-au răspândit imediat în toată țara prin rețeaua partidelor socialiste și în doar câteva zile, împăratul Wilhelm abdica și noul guvern provizoriu era condus de un lider socialist-democrat. Așa se ajunge la semnarea armistiții lui chiar pe data de 11 noiembrie 1918. Din război se întorc soldați care nu știu exact ce să facă în țara lor devastată, așa că se grupează în niște formațiuni voluntare paramilitare

50:12 naționaliste numite Freikorps, care căutau să oprească acțiuni subversive socialiste. Mulți dintre acești soldați fuseseră convinși de generalii perdanți că de fapt măreața armată imperială germană n-a pierdut războiul pe front, ci a fost sabotată din interiorul țării de către evrei și socialiști care făceau greve și scandaluri în loc să sprijine efortul de război. Unul dintre soldații convinși de asta era Hitler. El a rămas în armată după război și în septembrie 1919 a fost trimis să vadă care e treaba cu o grupare politică mică din Munchen numită Partidul Muncitoresc German. Ajuns acolo, descoperă o adunătură mică de antisemiți naționaliști și zice wow, asta sunt și eu! Așa că intre în partid cu entuziasm, începe să țină discursuri și descoperă că are o mare priză la public.

50:58 Pentru că reușește să adune mulțimi din ce în ce mai mari, devine un membru din ce în ce mai valoros al partidului care, în februarie 1920, își schimbă numele în Partidul Național Socialist Muncitoresc German, titlul sub care au operat naziștii până la sfârșit. Partidul capătă și un program oficial vag în care, așa cum au făcut fasciștii italieni, combinau naționalism cu niște părți care să sune suficient de socialiste cât să dea bine la muncitori. Diferența principală față de italieni era accentul pe cine beneficia de acele măsuri socialiste vagi și anume doar germanii adevărați. Orice reforme sociale erau condiționate de aplicarea lor doar pentru acești germani adevărați, care pot să se dezvolte doar prin expulzarea elementelor străine, elementele străine însemnând mereu evreii.

51:45 Pe 1 aprilie 1920, Hitler pleacă oficial din armată și-și dedică tot timpul construirii acestui partid. În următorul an devine Fuhrer, adică liderul mișcării, și ține turnei de discursuri prin Bavaria, unde încearcă să recruteze veterani de război, afaceriști naționaliști și membrii ai acelor trupe paramilitare Freikorps despre care am vorbit. Din adunătura asta se formează, la sfârșitul lui 1921, Sturmabteilung, Storm Troopers, respectiv, formațiunea paramilitare nazistă proprie, care funcționează în spirit militar și are funcția de a proteja mitingurile naziste și a bate socialiști, comuniști și orice alții nemici. Până la sfârșitul anului 1923, partidul nazist strânge vreo 55 de mii de membri, dintre care câteva mii de bătăuși

52:31 adunați în propria miliție. Anul 1923, Hitler îl petrece plănuind un marș asupra guvernului local bavarez. Entuziasmat de triunful marșului lui Mussolini asupra Romei, despre care aflase din ziare și din diverse rapoarte, estimează că e momentul să încerce și el un marș. Planul lui era să preia controlul asupra statului bavarez și apoi poate să-i inspire o revoluție națională și să-și facă un guvern propriu. Așa că pe 9 noiembrie 1923, naziștii au și încercat, s-au odunat 2000 de oameni și au pornit spre centrul orașului Munchen. Doar că statul german nu se afla într-o instabilitate existențială atât de profundă ca Italia și elitele conservatoare încă nu aveau nevoie de un Hitler în viețile lor, așa că trupele statului încep să tragă naziști,

53:17 omoară 14 dintre ei și arestează câteva sute, printre care și Hitler. El e condamnat la 5 ani de pușcărie pentru trădare, o pedapsă infimă din care a executat de fapt doar un an și apoi a fost eliberat, probabil pentru că a scris o carte. Nu, a executat atât de puțin pentru că existau suficienți oameni influenți în statul bavarez care îl simpatizau pe Hitler și cauza lui naționalistă antisemită, dar nu suficient cât să-l sprijine într-o lovitură de stat fățișă. Opinia era că l-a luat un pic valul, dar că altminteri era un băiat simpatic și patriot. Și aici s-a oprit avântul nazist pentru o perioadă bună de timp. Deși asemenea mișcări fascistoide au apărut prin toate țările din Europa începând cu 1918, doar în Italia criza post-război s-a prelungit suficient cât să capete fasciștii putere din prima.

54:03 În restul Europei, guvernele au reușit să se stabilizeze și fără să apeleze la forțele unor organizații paramilitare care se trebuiască să fie cooptate apoi în Parlament. Următoarea oportunitate, însă, următoarea mare panică a venit începând cu 1929, momentul celei mai mari crize financiare globale din istoria de până atunci. Criza asta a readus unele dintre condițiile anului 1918, respectiv sărăcie, confuzie și instabilitate politică extremă. Și abia în această a doua criză majoră reușește nazismul să se înrădăcineze serios. La fel a funcționat și în România. Mișcările autoctone au avut o perioadă de activitate debordantă imediat după război, dar apoi apele s-au mai calmat și spațiul pentru ultranaționalism mistic

54:50 s-a mai micșorat. Dar în 1930 explodează iar acel spațiu și în multe țări europene se întâmplă astfel fascism. Runda 2 După arestarea lui Hitler în 1923, naziștii au tot încercat să se regrupeze sub forma unei forțe relevante în societate, fără prea mare succes. La alegerile parlamentare din 1928 ei au reușit să câștige doar 2,6% din vot. Dar una dintre marile teme naziste încă din 1920 era marea umilire națională din Tratatul de la sfârșitul războiului, în care Germania a fost obligată să plătească despăgubiri uriașe foștilor inimici. În iunie 1929 se renegocează această obligație și guvernul german reușește să micșoreze ratele pe care trebuie să le plătească,

55:35 doar că în forma asta redusă trebuiau să le plătească până în anul 1988, așa că naziștii explodează din nou tema umilinței naționale și ea capătă o priză uriașă pentru că doar câteva luni mai târziu, în octombrie 1929, cade bursa din New York și, odată cu ea, toată economia germană. Modul principal prin care Germania plătea toate cele despăgubiri de război era prin bani împrumutați de la bănci americane. Odată ce s-a întâmplat criza, în primul rând împrumuturile astea care țineau în viață economia germană au încetat și, în al doilea rând, germanii au fost somați să returneze instant împrumuturile făcute deja ca să-și plătească ratele. Așa că în țară începe dezastrul. După doar câteva luni, în martie 1930, cade primul guvern pentru că partidele de la putere

56:21 nu reușesc să se pună de acord în legătură cu modul potrivit de acțiune, să extindă protecțiile sociale și să ajute oamenii rămași fără muncă sau să strângă și mai tare cureaua. Următorul guvern instalat a decis varianta numărul 2 și au început să instaleze măsuri de austeritate, au tăiat din salariile și pensiile bugetarilor, au dezintegrat programe sociale de sprijin pentru săraci și au crescut taxele. În 1930, cu Goebbels în poziția de șef al propagandei, naziștii au organizat mii de evenimente și marșuri în toată țara în care se prezentau drept principalul partid antisistem, anti acest guvern corupt și slab care acceptă în continuare să plătească despăgubiri și să contiune umilința națională și, pe lângă asta, drept singurii care pot să salveze țara de o potențială revoluție comunistă.

57:07 Cum instabilitatea politică era atât de mare, pericolul revoluției comuniste apăruse din nou ca o sperietoare concretă la orizont. Antisemitismul era și el un fundal constant pentru toate aceste lucruri, deși nu punctul explicit central din campania asta specifică în care căutau să-și lărgească cât mai tare baza de votanți. Drept urmare, în septembrie 1930, partidul nazist câștigă în alegeri 18% din vot și devine al doilea partid în Germania ca importanță. În 1931, măsurile de austeritate devin și mai severe, și mai mulți oameni rămân fără loc de muncă și partidele tot nu reușesc să formeze vreo coaliție cu majoritate parlamentară, așa că multe dintre aceste măsuri se dădeau printr-un fel de ordonanțe de urgență care săreau peste parlamentul blocat

57:52 și trebuiau doar semnate de președinte. În timpul ăsta, în țară, oamenii, sugrumați de aceste politici de austeritate, începeau să moară de foame la propriu. Rata de șomaj ajunsese la 25%, adică unul din patru germani apți de muncă nu avea unde să muncească. În condițiile astea, populația caută soluții radicale care să schimbe ceva, orice. Unii merg spre comuniști, iar alții merg spre naziștii care, în alegerile din iulie 1932, câștigă 37,2% din vot și devin, subit, partidul numărul 1 din Germania. Cu un asemenea scor, Hitler începe să-și negocieze poziția agresiv și cere poziția de cancelar, adică de prim-ministru. Momentul ăsta e crucial, așa că să intrăm ceva mai în detaliu.

58:38 Guvernul conservator, care tot dădea măsurile de austeritate, a ținut doi ani, din 1930 până în 1932. Pentru că situația în țară devenea din ce în ce mai disperată, președintele Germaniei decide să schimbe guvernul în 1932 și-l numește cancelar pe un mare aristocrat catolic numit Franz von Papen. Acest von Papen încearcă să creeze un fel de guvern de tehnocrați și aristocrați. Spune că vrea să facă un guvern de baroni. În tentativa de a obține sprijin parlamentar pentru guvernul lui de baroni, decide să organizeze alegerile din iulie 1932, doar că descoperă că dacă organizezi alegeri în mijlocul unui haos extrem social, naziștii câștigă 37,2% din vot. Dezamăgit de rezultat, von Papen, un politician tradițional conservator

59:24 cu experiență, îi propune lui Hitler să devină vicepremier, o poziție lipsită de putere. Hitler refuză și zice că ori devine cancelar el, ori nimic. Și până nu devine cancelar, partidul lui nu o să coopereze cu nimeni și nimic. În timpul acestor negocieri, care au durat câteva luni, naziștii făceau haos în orașele germane. În doar câteva săptămâni, au omorât 103 oameni și rănit alte sute. Majoritatea erau inimici socialiști aleși în mod strategic. Asta fusese și metoda fasciștilor italieni. În timpul unor negocieri politice, forțele lor paramilitare deveneau extrem de violente și creau haos în țară, pentru că apoi se zică că doar ei sunt capabili să oprească acel haos creat de ei. Doar ei puteau să restabilească ordinea publică distrusă de ei.

1:00:10 Chiar și așa, în primă fază, elitele conservatoare au refuzat să-l numească pe Hitler cancelar pentru că, în primul rând, părea un parvenit de pe stradă, bătăuș și strident, iar politica era considerată încă o chestiune de gentilomi. Von Papen mai încearcă apoi încă o rundă de alegeri pe 6 novembrie 1932, la doar patru luni după runda precedentă, în speranța că de data asta îi iese ceva. În runda 2, nazismul pare că își mai pierde din avânt, iar doar 33,1% din vot semn că puterea lor obținută prin voturi protest nu era chiar cea mai solidă. Nici alegerile astea nu reușească să producă vreo coaliție parlamentară capabilă să instaleze un guvern stabil, așa că pe 2 decembrie se schimbă iar guvernul și e numit cancelar un general de armată.

1:00:56 Dar Hitler continua să insiste că ori e el cancelar, ori nimic, doar că, între timp, Partidul Nazist rămăsese fără bani, iar naziștii de vârf, fără răbdare vizavi de insistențele astea ale lui Hitler, începusă chiar să caute variante să-l înlocuiască. Cariera lui Hitler e salvată în ultimul moment de un fel de conspirație organizată de aristocratul Franz von Papen. Supărat că a fost dat jos din funcția de cancelar, von Papen angrenează oameni din cercul intim al președintelui să-l convingă că noul cancelar general de armată planuiește să dea o lovitură de stat și să instaleze o dictatură militară. Împreună cu alți oameni, von Papen îl convinge președintele în vârstă de 86 de ani că singura variantă e să-l numească cancelar pe Hitler, cu von Papen vice-cancelar.

1:01:43 Planul lui von Papen era să conducă el țara din poziția de vice-cancelar, pentru că, din nou, și el și ceilalți aristocrați considerau că Hitler e un amețit de pe stradă care poate fi controlat fără probleme de elitele conservatoare și folosit ca un scut antisocialist. Președintele acceptă și, înfelul ăsta și nu în altul, ajunge Hitler cancelarul Germaniei pe 30 ianuarie 1933. În acest punct, democrația germană era deja extrem de șubrezită de trei ani în care se guvernase prin ordonanțe de urgență care săreau peste Parlament. Primul lucru făcut de Hitler pe 1 februarie 1933 a fost să-i ceară președintelui să dizolve Parlamentul ca să organizeze ceea ce era a treia rundă de alegeri în doar opt luni. A urmat cea mai mare campanie politică

1:02:29 făcută de naziști până atunci, cu marșuri nesfârșite, monopolizarea undelor radio prin care se auzea exclusiv propaganda nazistă și un val uriaș de violență împotriva organizațiilor socialiste. După o lună de astfel de campanie, pe 27 februarie, cu doar șase zile înainte de alegeri, are loc incendierea Reichstag-ului, clădirea emblematică a Parlamentului German. Cineva dă foc Parlamentului. Naziștii îi acuză imediat pe comuniști, spun că e începutul unui complot revolționar, așa că Hitler îl convige pe președinte să semneze un decret prin care se suspendă mai toate drepturile civile. Gata cu libera exprimare, cu libertatea presei, cu libertatea adunărilor și cu libertatea de a nu fi arestat fără niciun motiv. Drept consecință, în următoarele zile sunt arestați mii de socialiști

1:03:15 și comuniști, inclusiv deputați în funcție. Chiar și în condițiile astea, cu puteri deja dictatoriale, cu oponenții principali arestați, bătuți și împiedicați să facă campanie, partidul nazist câștigă doar 43,9% din vot. Merită subliniat asta pentru că există mitul că naziștii au căpătat puterea prin dobândirea unei majorități simple la vot, dar ultimul lor scor, niște alegeri vag, normale, fusese de 33%. Doi din trei germani tot nu-i votau pe naziști. Foarte mult timp s-a considerat că naziștii înșiși au dat foc la Reichstag, pentru că asta le-ar fi permis să distrugă opoziția exact în felul în care au făcut-o. Deși circumstanțele rămân în continuare destul de dubioase, majoritatea istoricilor consideră azi că Parlamentul

1:04:01 chiar a fost incendiat de un băiat comunist olandez rătăcit în vârste de 23 de ani, care credea că a da foc la Parlament o să avanseze cauza clasei muncitoare. Așa că e perfect posibil ca naziștii pur și simplu să fie avut un noroc complet nesperat în această incendiere, de care au profitat ca la carte. Trei săptămâni mai târziu, Hitler propune în Parlament o lege numită care era o extindere a puterilor dictatoriale obținute deja. Legea asta îi dădea abilitatea de a legifera fără să consulte nici Parlamentul, nici președintele și putea acum inclusiv să facă legi neconstituționale. Pentru a trece această lege, avea nevoie de 66% din votul parlamentarilor și-l obține cu ajutorul esențial

1:04:47 al Partidului Catolic. Peste tot pe unde au fost puși în poziția de a alege între fasciști și socialiști, structurile creștine au ales mereu fascismul, pentru că fasciștii făceau ei ce făceau, dar măcar nu erau explicit împotriva religiei. Așa că trece legea și, începând cu 24 martie 1933, Hitler are puteri totale de a face orice vrea el. O săptămână mai târziu, aîncep acțiunile ntisemite

…