Ce s-ar Fi Întâmplat dacă Germania ar Fi CÂȘTIGAT Bătălia de la Stalingrad?

0:16 Noiembrie 1942. Termometrul arată 20° în stepele de la vest de Volga. Friedrich Paulus încearcă de trei luni să șteargă de pe hartă un oraș care poartă numele celui mai aprig dușman al său. 2500 de oameni sunt prinși într un buzunar de pământ și ruine. Iar la Berlin, Adolf Hitler tocmai a anunțat public că armata a șasea a cucerit deja Stalingradul. Era o minciună, dar ar fi putut să nu fie. Această diferență prăpastia dintre ceea ce s a întâmplat și ceea ce era cât pe ce să se întâmple este întrebarea care susține acest scenariu. Nu este vorba despre o speculație goală. Marjele în care s a decis soarta Stalinradului

1:04 au fost în mai multe momente teribil de înguste. Sovieticii au câștigat datorită unor săptămâni de diferență, unor tone de oțel, unor greșeli acumulate în cartierul general al furerului. Schimbarea oricăreia dintre aceste variabile produce consecințe în lanț pe care istoricii le au studiat timp de 80 de ani. Vom urmări acest lanț până la capăt. Momentul în care totul s ar fi putut răsturna. Septembrie și octombrie 1942, la 14 septembrie 1942, diviziile de infanteri ale armatei a șasea germane au traversat dealul Mamaev Curgan și au ajuns la 800 de m de Volga.

1:50 800 de m, lățimea unui cartier de dimensiuni medii. În acel moment, soarta URSS atârna de un fir subțire cât o șiret de bocanc militar. Generalul Vasil Ivanovici Ciuikov, comandantul armatei a62 a sovietice, a primit vestea în postul său de comandă de pe malul vestic al fluviului. Avea în total 54 de batalioane de pușcași, însă în acel moment, concret majoritatea erau atât de decimate încât nu mai ajungeau la 100 de combatanți fiecare. Divizia motorizată germană 29 și corpul 14 Panzer își croiseră drum prin nordul orașului. Diviziile de infanteri ale corpului 8 și ale corpului 11 de armată german

2:37 înaintau prin centru. Focul de artilerie cădea cu o intensitate de câteva mii de obuze pe zi asupra celor 4 km² pe care sovieticii încă îi controlau în sectorul sudic. Atunci Ciuikov a aplicat o tactică ce avea să i poarte numele în manualele de luptă urbană timp de decenii, îmbrățișarea grenadelor. Oamenii săi se lipeau literalmente de soldații germani pentru a neutraliza avantajul Luftwafe, care nu putea bombarda poziții unde propriile trupe și trupele sovietice erau amestecate. Grupurile de asalt sovietice operau în celule de trei până la cinci oameni înarmați cu pistoale mitralieră P peșit 40 și unu și grenade de mână, luptând

3:22 cameră cu cameră, palier cu palier, pivniță cu pivniță. Zgomotul era fizic, palpabil, metalul lovind betonul, exploziile în spații închise care spărgeau timpanele, mirosul de praf de pușcă amestecat cu cel al trupurilor care zăceau de zile întregi fără ca cineva să le poată evacua. Dar tactica avea o limită matematică. Armata a șasea a lui Friedrich Paulus dispunea încă de peste 300000 de oameni și beneficia de sprijinul flotei a patra aeriene a generalului Wolfram von Richthofen, care asigura între 500 și 600 de aparate operaționale la mijlocul lunii septembrie. În fiecare săptămână care trecea, armata a 62 primea întăriri care traversau Volga pe barje, sub focul

4:09 constant al artileriei și al bombardierelor Junkers Ju și 8. În fiecare săptămână acele întăriri se topeau în creuzet, după cum a descris însuși Ciikov în memoriile sale. Nouă divizii de pușcași și cinci brigăzi independente au traversat Volga între 14 septembrie și 26 octombrie. Până la 1 noiembrie, Ciuikov avea aproximativ același număr de oameni operaționali ca și cu două luni înainte, în jur de 500. Tot ceea ce primise se evaporase în luptă. Aici se află prima fisură a istoriei. Paulus a avut nevoie de trei luni pentru a cuceri 90% din oraș, dar cei 10%

4:55 rămași, fâșia de teren de aproximativ 1000 de m lățime și 3 km lungime din districtul industrial nordic au rămas în mâinile sovieticilor. Și tocmai această rezistență le a oferit lui Dukov și Vasilevski timpul necesar pentru a planifica operațiunea Uranus. Întrebarea este ce s ar fi întâmplat dacă Paulus ar fi cucerit acel ultim 10% înainte de 19 noiembrie 1942? Condițiile unei victorii germane ce ar fi trebuit să se întâmple pentru ca Germania să câștige bătălia de la Stalingrad trebuia să îndeplinească cel puțin una dintre cele trei condiții posibile. Putea captura întregul oraș înainte ca Stafca să lanseze

5:42 contraofensiva. Putea distruge forțele de rezervă ale stafcăi înainte ca acestea să se concentreze sau putea apăra flancurile care protejau armata a șasea cu forțe suficiente pentru a rezista unui atac masiv. Niciuna dintre cele trei condiții nu a fost îndeplinită, dar fiecare dintre ele este plauzibilă dacă sunt modificați factori care au existat în realitate din punct de vedere istoric. Să luăm prima condiție, capturarea totală a orașului. Istoricul David Glance, în lucrarea sa End Game at Stalingrad, publicată de University Press of Kansas în 2014, documentează cu precizie de ceasornicar modul în care armata a șasea a fost foarte aproape să reușească acest lucru în octombrie 1942,

6:28 în timpul așa numitelor atacuri din octombrie. Între 14 și 26 ale acelei luni, diviziile de infanterie germane au lansat cel mai intens asalt din întreaga bătălie, sprijinite de geniști pionieri specializați în lupta urbană. Divizia 14 Panzer, divizia 90 și 4 infanterie și divizia 305 infanterie au înaintat dinspre nord către fabricoare, de artilerie și de oțel. Terenul care îi despărțea pe Paulus de malul Volgăi în acel punct avea o lățime de doar 400 de m. 400 de m. Glanț estimează pe baza jurnalelor de luptă ale armatei a șasea, recent redescoperite și a documentelor din arhivele sovietice, că armata 62

7:15 avea în acel moment diviziile atât de slăbite încât unele dintre ele nu mai atingeau nici măcar nivelul unui batalion ca efective de luptă. Divizia 13 gardă a generalului Alexandr Rodimțev, care traversase Volga sub focul inamic în noaptea de 14 septembrie și salvase temporar orașul, avea la mijlocul lunii octombrie mai puțin de 500 de oameni capabili să folosească o armă. Ceea ce l a salvat pe Ciuikov în octombrie nu a fost geniul tactic, a fost timpul. Stavka avea nevoie de încă trei săptămâni pentru a concentra forțele operațiunii Uranus și exact acele trei săptămâni au fost cele pe care Ciuikov le a câștigat prin rezistența sa. Cu trei săptămâni mai puțină rezistență. Atât despărțea Germania de Victoria la Stalingrad. Cum

8:03 ar fi putut Paul să economisească aceste trei săptămâni? [muzică] Istoricii militari au indicat mai multe posibilități concrete, în primul rând o concentrare mai mare a forțelor în sectorul nordic al orașului, în locul distribuirii lor pe întregul front urban. În al doilea rând, folosirea unui număr mai mare de unități de pionieri de asalt, care erau cronic insuficiente, dar disponibile în alte sectoare ale grupului de armate B. În al treilea rând, reducerea timpului pierdut în disputele dintre Paulus și superiorii săi privind continuarea înaintării sau consolidarea pozițiilor, dispute care au costat zile întregi de operațiuni. Generalul Zeitler, care îl înlocuise pe Halder în funcția de șef al statului major general la 24 septembrie 1942,

8:51 a formulat exact acest argument în octombrie. Armata a șasea nu primea proviziile de care avea nevoie. În medie sosea doar jumătate din numărul zilnic necesar de trenuri cu materiale. În noiembrie, caii care trăgeau artileria în diviziile de infanterie erau atât de subnutriți încât mulți nu supraviețuiau deplasării către centrele de recuperare pentru iarnă. Soldații aveau rații reduse și nu dispuneau de rezerve adecvate de îmbrăcăminte de iarnă. Dacă acele trei săptămâni cruciale ar fi fost scurtate, dacă Germania ar fi capturat Stalingradul până la 1 noiembrie 1942, operațiunea Uranus nu ar fi putut fi lansată așa cum fusese planificată. Succesul contrafensive sovietice

9:38 depindea în parte de faptul că armata a șasea să rămână blocată în oraș, imobilizată, cu flancurile acoperite de aliații români, italieni și unguri, care reprezentau punctul slab pe care Iukov și Vasilevski doreau să îl exploateze. Un oraș cucerit schimba întreaga ecuație. Planul care trebuia să funcționeze înainte, geneza operațiunii Uranus. La 12 septembrie 1942, mareșalul Georgi Constantinovici Iukov și generalul Alexandr Mihailovici Vasilevski s au întâlnit cu Stalin la Kremlin. Studiase hărțile timp de săptămâni întregi. Soluția pe care au propus o nu era un contraatac frontal,

10:23 era ceva diferit, o operațiune de dublă încercuire care să taie liniile de aprovizionare ale armatei a șasea germane, exploatând slăbiciunea flancurilor acesteia. Aici există o discrepanță istorică ce merită menționată. Jukov a susținut în memoriile sale publicate în 1969 că el a fost cel care a propus ideea centrală a operațiunii Uranus la 12 septembrie. Generalul Andrei Eremenco, comandantul frontului de la Stalingrad, a afirmat în propriile sale memorii din 1961 [muzică] că el a fost cel care a trimis pentru prima dată către Stafca la 6 și 9 octombrie propunerea unei încercuiri de amploare.

11:09 Glanț analizând jurnalul personal al întâlnirilor lui Stalin, demonstrează că Yukov nu a avut nicio întâlnire înregistrată cu dictatorul între 31 august și 26 septembrie, ceea ce face ca cronologia prezentată de Yukov să fie puțin plauzibilă. Întâlnirile cheie au avut loc între 27 și 29 septembrie. Detaliul contează deoarece dezvăluie ceva fundamental. Operațiunea Uranus nu a fost un plan genial apărut într un moment de inspirație la Kremlin. A fost rezultatul unor săptămâni de dezbateri al eșecurilor atacurilor vechii [muzică] soluții. cercuiri superficiale pe care armata roșie le încercase în mod repetat

11:55 încă din iulie și al propunerii insistente a lui Eremenco de a căuta o soluție diferită, o soluție care să i izoleze pe germani nu la 10 km de Stalingrad, ci la 80 sau 150 de km, lovind flancurile ocupate de români și italieni. Armata română de pe Donia. Armata a treia română desfășurată pe flancul nordic al armatei a șasea de la orașul Clețcaia până la Serafimovici acoperea mai mult de 300 de km cu divizii care nu dispuneau de arme antitanc moderne, de sprijin aerian adecvat și de rezerve mobile. O divizie română avea o singură baterie de tunuri antitanc de 37 de mm învechite, în timp

12:40 ce armata roșie intenționa să trimită acolo sute de tancuri T34. La 22 octombrie 1942, Stafca a ordonat formarea noului front de sud vest, aflat sub comanda generalului colonel Nicolai Fiodorovici Vatutin, în vârstă de 40 de ani, având armata a cincea de tancuri a generalului Procofi Romanenco, drept principala forță de atac. Până la 1 noiembrie, peste un milion de soldați sovietici, distribuiți între frontul de sud vest, [muzică] frontul Don al lui Rokosovski și frontul de la Stalingrad al lui Eremenco, erau concentrați în jurul perimetrului exterior al bătăliei, așteptând semnalul de atac. La 19 noiembrie 1942,

13:28 la ora 7:30 dimineața, sub o ceață înghețată care împiedica zborurile luftwava, peste 3500 de tunuri și obuziere sovietice au deschis simultan focul asupra pozițiilor românești de la nord de încercuirea Stalingradului. Pregătirea de artilerie a durat 80 de minute. A fost cel mai puternic zgomot pe care Europa îl auzise de la primul război mondial. 72 de ore mai târziu, la 23 noiembrie, tancurile sovietice s au întâlnit la Sovechi, la 70 de km vest de Stalingrad. Armata a șasea era încercuită, dar acest lucru s a întâmplat pentru că Stalingradul încă nu căzuse. Acum să ne imaginăm că ar fi căzut.

14:17 O noiembrie diferit, orașul cucerit. Dacă armata a șasea germană ar fi capturat în întregime Stalingradul până la 1 noiembrie 1942, Stavca s ar fi confruntat cu o situație radical diferită. Orașul însuși nu ar mai fi servit drept ancoră a apărării sovietice. Fără armata a 62 a lui Ciuikov ocupând centrul urban și absorbind grosul forțelor lui Paulus, armata a șasea ar fi avut o libertate mai mare de mișcare pentru a se reorganiza și posibil pentru a și întări flancurile. Dar acest lucru nu s ar fi întâmplat automat. Istoricii subliniază că ocuparea unui oraș transformat în ruine nu ar fi însemnat imediat disponibilitatea unor forțe capabile să

15:03 apere perimetrul exterior. Aice se află paradoxul central al istoriei alternative. Armata a șasea germană era epuizată chiar și în cazul în care ar fi câștigat. Statisticile lui Glanț sunt brutale. La mijlocul lunii noiembrie 1942, cele 16 divizii ale armatei așa aveau un deficit cumulat de 107980 și 2 de oameni cu o medie de 6748 de oameni pe divizie. Divizia 20 și 4 Panzer care condusese înaintarea spre Stalingrad începuse bătălia cu 11000 de oameni între 20 și 8 iunie. și 31 și 1 octombrie suferise 5870 de morți răniți gravi și dispăruți. Cele

15:51 două regimente ale sale de panzer grenadieri, batalionul de motocicliști și batalionul de geniști de luptă, însumau în octombrie doar 41 de ofițeri și 960 de soldați, o divizie panzer redusă la 1000 de combatanți. Chiar dacă Stalingradul ar fi căzut la 1 noiembrie, armata a șasea ar fi avut nevoie de săptămâni pentru a și reorganiza trupele, a și redistribui unitățile, a și reface proviziile de muniție și carburant și teoretic pentru a și consolida flancurile până la 19 noiembrie, data atacului sovietic, ar fi trecut doar trei săptămâni de la căderea ipotetică a orașului. Stafca cu planul deja în desfășurare și cu peste 1 milion

16:36 de oameni concentrați nu ar fi așteptat acele trei săptămâni. Operațiunea Uranus ar fi avut loc oricum. Întrebarea este dacă ar fi avut același rezultat. Diferența esențială ar fi fost poziția germană pe flancuri. Cu armata a șasea parțial reorganizată și cu orașul deja cucerit. Paulus ar fi avut opțiunea, poate chiar obligația tactică de a și retrage perimetrul spre vest, scurtând linia frontului și permițând armatei a treia române să acopere un teritoriu mai restrâns. Dar acest lucru depindea de două variabile care în realitate nu s au îndeplinit niciodată: ca Hitler să dea ordinul de retragere și ca aprovizionarea să ajungă la timp pentru a susține o mișcare de asemenea amploare. În istoria reală, Hitler nu a

17:22 dat niciodată acel ordin. Nu l a dat atunci când încă era posibil și nu l a dat atunci când devenise deja necesar. Hitler și logica înfrângerii. Friedrich Paulus era un om strălucit, prins într o capcană creată de propria sa loialitate. Își dedicase viața statului major german, urcase prin propriile merite până la gradul de general de Panțer Trupe și fusese ales de Hitler pentru a comanda armata așa în ianuarie 1942, tocmai pentru că era un ofițer de încredere și un planificator meticulos. Dar la Stalingrad aceste virtuți s au transformat în propria lui pierzanie. Relația dintre Paulus și Hitler în toamna anului 1942

18:10 ilustrează unul dintre cele mai revelatoare eșecuri ale conducerii germane în război. Paulus era perfect conștient de vulnerabilitatea flancurilor sale. În mai multe rânduri a transmis superiorilor săi îngrijorarea cu privire la situația unităților române și italiene, care acopereau cei 600 de km de front din nordul și sudul armatei sale. Polonelul general Maximilian Von Wei, comandantul grupului de armate B, superiorul direct al lui Paulus, împărtășea aceste preocupări și le a prezentat în mod repetat lui Hitler. Însși Zeitzler, noul șef al statului major general, a avut o întâlnire privată cu Hitler la mijlocul lunii octombrie, în care i a prezentat ceea ce

18:55 considera a fi cele două puncte cele mai critice ale situației de pe frontul de est. Al doilea dintre acestea era următorul: Sectorul cel mai periculos era lunga fâșie a flancului nordic al armatei a șasea, apărată de cele mai slabe și mai puțin de încredere trupe disponibile, români, italieni și unguri. Hitler l a ascultat, apoi l a concediat cordial pe general și l a asigurat că era prea pesimist. La 7 noiembrie 1942, Hitler a călătorit la München pentru a ține discursul său anual de comemorare a puciului din 1923. În fața camarazilor de partid a proclamat public că armata a șasea

19:41 cucerise deja Stalingradul. Era o afirmație falsă, rostită în fața a zeci de mii de oameni, pe care subordonații săi au repetat o docil, ca și cum aceasta ar fi revitalizat trupele epuizate de pe front. Hitler a rămas în Germania până la 23 noiembrie. În timp ce tancurile sovietice închideau încercuirea în jurul la 2500 de soldați germani, furerul se afla la Berchtes Garden. Dar dacă Stalingradul ar fi căzut în totalitate înainte de discursul de la München, ar fi schimbat acest lucru comportamentul lui Hitler? Răspunsul care reiese din studiul istoric este tulburător, probabil că nu într o măsură suficientă.

20:26 Hitler avea o credință de neclintit că ceea ce fusese cucerit trebuia menținut. Aceeași logică ce l a determinat să insiste ca armata a șasea să nu se retragă nici măcar un metru la Stalingrad ar fi funcționat și într un Stalingrad cucerit. Prada trebuia păstrată, iar păstrarea ei impunea apărarea perimetrului actual. nu scurtarea lui. Mai multe documente germane din octombrie 1942 citate de glanț pe baza jurnalelor de luptă ale armatei a șasea arată că Hitler a ordonat la 13 septembrie pregătirea unor înaintări limitate pentru asigurarea flancurilor după căderea Stalingradului, în special spre Astrahan în Delta Volgăi. Aceasta

21:13 însemna că în scenariul ipotetic al unei victorii germane în oraș, următorul ordin ar fi fost să se înainteze și mai mult spre est, către Marea Caspică, în loc să se consolideze și să se întărească pozițiile existente. Această logică expansionistă ar fi întins și mai mult o linie de aprovizionare care deja în noiembrie 1942 era aproape imposibil de susținut. Problema flancurilor, capcana structurală a grupului de armate B. Chiar și presupunând că Germania ar fi cucerit Stalingradul, amenințarea fundamentală reprezentată de operațiunea Uranus ar fi rămas una structurală, nu conjuncturală.

21:58 Problema nu era că românii erau soldați slabi. Problema era că erau desfășurați pe un front prea lung, având un armament insuficient pentru a opri un atac blindat modern. Armata a treia română acoperea peste 300 de km de mal al Dului, cu divizii care, conform datelor documentate privind ordinea de bătaie prezentate de Glanț, aveau în majoritatea cazurilor o singură baterie antitancru tunuri de 37 de mm pe regiment. Tancul sovietic T34 rezista fără probleme la impactul acestor proiectile asupra blindajului frontal. Armata a patra română aflată la sud de încercuire se găsea într o situație similară, iar

22:44 între cele două, acoperind flancul nord vestic, se afla armata a opta italiană, la rândul ei lipsită de arme antitanc eficiente și de trupe motorizate capabile să creeze rezerve de reacție rapidă. Hitler era conștient de acest lucru. Începând din septembrie a ordonat în mod repetat Luft VAF să intensifice atacurile de interdicție asupra podurilor de peste DON și asupra zonelor suspecte de concentrare de trupe de pe malul nordic. A emis ordinul operațional numărul 1 la 14 octombrie și un supliment la 23 octombrie prin care ordona construirea unor poziții de retragere la sud de Don. Însă aceste măsuri defensive nu au ajuns niciodată

23:30 să fie puse în aplicare în mod corespunzător, parțial din cauza lipsei de timp, parțial din cauza lipsei de resurse și parțial pentru că însuși Hitler era incomodat de orice măsură care ar fi sugerat retragere sau slăbiciune. mareșalul Fritz Erich von Mein, care urma să preia comanda noului format Grup de armate don la 20 noiembrie 1942 a descris problema cu acea claritate necruțătoare care î caracteriza. I se cerea să facă cărămizi fără paie. Cu un pumn de divizii epuizate și prost echipate, trebuia să oprească cea mai mare contraofensivă sovietică de până atunci din întregul război. În scenariul

24:15 unei Stalingrad deja cucerite, situația lui Manstein s ar fi schimbat într un singur aspect. Nu ar mai fi existat o armată a șasea încercuită care trebuia salvată, dar flancul ar fi rămas vulnerabil. Armata a treia română ar fi avut în continuare aceleași tunuri de 37 de mm. Armata a cincea de tancuri a lui Vatin ar fi avut în continuare sutele sale de T30 și patru uri, iar Stafka ar fi avut aceeași intenție, să încercuiască forțele germane, să le taie liniile de aprovizionare și să le distrugă sistematic. Diferența ar fi constat în perimetrul încercuirii. Dacă nu ar fi existat o armată a șasea imobilizată la Stalingrad, sovieticii nu

25:01 ar fi avut aceeași țintă fixă, dar nici nu ar fi avut aceeași nevoie de a înainta atât de mult. Obiectivul lor ar fi fost mai modest. izolarea și distrugerea forțelor care ar fi cucerit orașul, împingerea liniilor germane spre Doneț și recâștigarea inițiativei strategice. Iar acest lucru, având în vedere superioritatea de forțe de care dispuneau sovieticii în noiembrie 1942, probabil că l ar fi realizat oricum. Armata roșie în noiembrie 1942, o forță transformată. Pentru a înțelege de ce victoria germană la Stalingrad nu ar fi salvat în mod necesar Germania de înfrângerea ulterioară, trebuie să

25:47 înțelegem în ce stare se afla armata roșie în toamna anului 1942, pentru că nu mai era aceeași armată ca în 1941. Distrugerea din perioada iunie până la august 194 și un fusese copleșitoare. În primele șase luni ale operațiunii Barbarosa, armata roșie a suferit peste 4,5 milioane de pierderi, incluzând morți, răniți și prizonieri. Formațiunile blindate din perioada antebelică, așa numitele corpuri mecanizate gigantice, au fost nimicite în câteva săptămâni. Nivelul de comandă la scară de armată de câmp și de front era primitiv, cu comisari politici care puteau

26:33 contramânda ordine tactice și cu ofițeri care supraviețuiseră epurărilor lui Stalin din 1937 până la 1938, tocmai pentru că rămăseseră tăcuți, ceea ce nu reprezenta neapărat o selecție a celor mai îndrăzneți. Dar mașinăria sovietică de reînarmare și reorganizare era ceva fără precedent în istoria militară. Datele sunt concrete. În a doua jumătate a anului 1942, fabric sovietice mutate la est de munții Urali în toamna lui 1941, uneori demontate și reasamblate în câteva săptămâni, au produs 13436

27:20 de avioane de luptă. 13268 de tancuri și 30882 de piese de artilerie. Germania în aceeași perioadă a produs 15109 avioane 4750 și9 de tancuri și 797 și 5 de piese de artilerie. În categoria tancurilor proporția era de aproape trei la unu în favoarea sovieticilor. Nu era vorba doar despre producție, era vorba și despre doctrină. La 16 octombrie 1942, Stafca a emis ordinul numărul 325 privind utilizarea marilor formațiuni

28:05 blindate. Semnat de Stalin, dar redactat de experții săi în arme blindate, ordinul interzicea în mod explicit dispersarea corpurilor de tancuri în mici unități de sprijin pentru infanterie. Practica ce distrusese atât de mult potențial sovietic în 1942 și ordona concentrarea lor ca formațiuni independente pentru războiul de manevră. Corpurile de tancuri trebuiau să se angajeze împotriva blindatelor germane doar atunci când aveau o superioritate numerică clară. Iar la 9 octombrie 1942, ordinul numărul 307 al Comisariatului Apărării a restaurat unitatea de comandă în Armata Roșie. Comisarii politici au

28:51 fost reduși la funcții secundare. Comandanții profesioniști își recăpătau controlul total asupra unităților lor. Era semnalul că Stalin, după 18 luni de război, începea să aibă încredere în generalii săi. Această încredere nu era acordată fără discernământ, era selectivă. Generalii care demonstraseră capacitate în circumstanțe adverse, Yukov Vasilevski Rokosovski Vatutin Eremenco, Ciuikov, avansau și acumulau responsabilități. Cei care nu reușeau dispăreau din posturile de comandă. Rokosovski este cazul cel mai revelator. Fusese arestat în 1937, torturat în timpul marii epurări și eliberat în 1940 cu mai mulți dinți

29:39 smulși de anchetatorii NKFVD. În vara anului 1942 comanda frontul donului. În noiembrie avea să coordoneze partea secundară a operațiunii Uranus, cu o precizie care î va transforma în principalul expert sovietic în operațiuni ofensive pentru restul războiului. Dar exista ceva mai profund decât generalii și tancurile. Exista o problemă de structură pe care armata roșie o rezolva încă din 1941, cu o viteză de învățare pe care inamicii săi nu au anticipat o niciodată. Generalul locotenent Iacakov Nikolaevici Fedorenco, șeful Direcției Principale Autoblindate a Armatei Roșii, construise

30:26 în cursul anului 1942, nu mai puțin de 28 de corpuri de tancuri noi. Nu erau aceleași corpuri mecanizate din perioada antebelică, cu deficiențele lor de comunicații radio, întreținere și coordonare a armelor combinate. Erau formațiuni reconstruite pe baza experienței acumulate, cu un efectiv standard de 7200 până la 7600 de oameni și între 140 și 6 și 180 de tancuri pentru fiecare corp, dotate cu batalioane de infanterie motorizată și artilerie proprie pentru a sprijini exploatarea breșelor fără a depinde de formațiuni lente care nu puteau ține

31:12 pasul cu blindatele. Când primele dintre aceste corpuri au demonstrat că nu puteau susține operațiuni prelungite fără un sprijin suficient de infanterie, Fedorenko nu așteptat ca problema să se repete. A proiectat o variantă mai grea. Corpurile mecanizate cu una sau două brigăzi de tancuri și trei brigăzi mecanizate, fiecare dintre acestea având câte 39 de tancuri, medii și batalioane de infanterie motorizată. În funcție de schema organizațională specifică, un corp mecanizat alinia între 17 și 5 și 204 tancuri. Era o forță capabilă să exploateze o breșă, să mențină înaintarea și să și protejeze propriile flancuri.

32:00 Corpul al patrulea mecanizat al generalului Vasili Timofeevic Volski, repartizat frontului de la Stalingrad pentru operațiunea Uranus, era una dintre aceste formațiuni. Avea în dotare 204 tancuri. A fost unitatea care a înaintat dinspre sud, după străpungerea sovietică din 20 noiembrie, a acoperit peste 80 de km în două zile și s a unit cu forțele frontului de sud vest la Soveti, pe 23 noiembrie, 45 de km pe zi, pe teren înghețat, la temperaturi cuprinse între 15 și 20 și 5°, cu linii de aprovizionare care se întindeau cu fiecare oră. oră de înaintare.

32:46 Volski, înainte de începerea ofensivei, îi trimisese un mesaj lui Stalin în care își exprima îndoielile cu privire la faptul că tancurile aflate la dispoziția sa erau suficiente pentru îndeplinirea misiunii. Stalin l a sunat personal și l a întrebat dacă are încredere în oamenii săi. Volski a răspuns că da. Atunci a atacat și a ajuns la Sovechii la timp. Dar nu doar viteza tactică se schimbase, era vorba despre capacitatea de a coordona armele. La 31 octombrie 1942, Comisariatul Apărării a reorganizat zeci de regimente independente de artilerie în 18 noi divizii de artilerie, fiecare cu trei regimente de obuziere, trei de

33:32 tunuri și două sau trei regimente antitanc pentru un total de între 140 și 4 și 16 și8 de piese de artilerie pe divizie. Pentru prima dată în istoria armatei roșii, un comandant de front putea concentra în 24 de ore o masă de foc de mii de tunuri asupra unui sector precis al frontului, fără să depindă de faptul că unitățile diferitelor corpuri primeau și executau ordinele de coordonare a artileriei, ordine care de obicei ajungeau târziu și uneori nu ajungeau deloc. Pregătirea de artilerie care a deschis operațiunea Uranus la 19 noiembrie a durat 80 de minute. În acest timp, peste 3500 de tunuri și obuziere

34:21 au tras asupra pozițiilor armatei a treia române pe un sector cu o lățime de 22 de km. Densitatea medie era de peste 70 de piese de foc pe kilometrul de front. În sectoarele unde era concentrat atacul principal ajungea la 100. Diviziile românești, care în cele mai bune sectoare ale lor aveau câte patru tunuri antitanc de 37 de mm pe regiment, nu au putut rezista acestei greutăți a focului. Cele care nu au fost distruse în primele minute ale pregătirii de artilerie au rămas dezorganizate, fără comunicații și fără comandanți, capabili să transmită ordine coerente când au sosit tancurile. 34

35:07 cu blindaj frontal de 76 de mm. Tunurile de 37 de mm care încă funcționau trăgeau și vedeau cum proiectilele ricoșau. Diviziile românești nu s au retras pentru că ar fi fost lașe. S au retras pentru că arma care trebuia să oprească tancurile pur și simplu nu era capabilă din punct de vedere fizic să o facă. Există un alt factor care este în general subestimat în analizele operațiunii Uranus. rolul infanteriei în faza de străpungere. Ideea populară este că contraofensiva sovietică a fost o victorie a trupelor blindate și a fost în faza de exploatare, dar breșa, care a permis tancurilor să pătrundă, a fost deschisă de infanteria de pușcași, care a înaintat sub acoperirea pregătirii de

35:54 artilerie și a cucerit pozițiile defensive românești în lupte corp la corp în primele ore ale zilei de 19 noiembrie. Divizia a cince a de Cavalerie Română, care apărea unul dintre sectoarele atacului principal al frontului de sud vest, a primit lovitura a patru divizii sovietice de pușcași sprijinite de artilerie directă și de multiple lansatoare de rachete catiușa BM13. În mai puțin de patru ore, divizia încetase să mai existe ca unitate de luptă coerentă. Resturile sale s au dispersat în stepă. Breșa creată avea o lățime de 12 km. Prin ea au pătruns corpurile de tancuri și odată ce corpurile de tancuri au pătruns, problema pentru Germania a încetat să

36:41 mai fie una tactică, a devenit una operațională. Rezervele care ar fi putut astupa aceste breșe aveau nevoie de ore pentru a se deplasa, deoarece drumurile erau înghețate, deoarece camioanele germane nu aveau lanțuri pentru zăpadă, deoarece combustibilul se gelifica la acele temperaturi. Când diviziile germane de rezervă ajungeau în punctul unde erau necesare, tancurile sovietice se aflau deja cu 30 de km mai la sud. Toate acestea s ar fi întâmplat cu sau fără castle ul de la Stalingrad. Instrumentele erau pregătite. Planul fusese aprobat. Trenurile transportaseră muniția către depozitele înaintate. Armata roșie din noiembrie 1942 nu mai era cea din iunie 1941.

37:29 Această transformare era reală, structurală și ireversibilă. Iar orice evaluare onestă a ceea ce s ar fi întâmplat dacă Germania ar fi câștigat bătălia de la Stalingrad trebuie să pornească de la acest fapt fundamental. Inamicul cu care Germania s ar fi confruntat în iarna anului 1940 și 2 până la 194 și 3 era deja radical diferit de cel care invadase în 1941. Iar în lunile următoare această diferență avea să se amplifice și mai mult. lanțul de consecințe, ce s ar fi schimbat și ce nu. Să presupunem în scopurile acestei analize cel mai favorabil scenariu posibil pentru

38:15 Germania. Stalingradul cade la sfârșitul lunii octombrie sau în primele zile ale lunii noiembrie 1942. Armata a șasea a lui Paulus finalizează cucerirea orașului. Hitler ține discursul său de la München spunând de această dată adevărul. Care sunt consecințele imediate? Prima consecință. Armata roșie lansează oricum operațiunea Uranus la 19 noiembrie, deoarece concentrarea forțelor era deja în desfășurare și devenise ireversibilă până la acea dată. Cei 2000 de oameni ai celor trei fronturi sovietice, cele 1550 de tancuri, cele 22000 de tunuri și cele

39:01 1277 de avioane operaționale nu așteaptă ca inamicul să se pregătească mai bine. A doua consecință, atacul are loc asupra acelorași flancuri vulnerabile, asupra acelorași divizii românești cu aceleași tunuri antitanc învechite. Armata a treia română se prăbușește în aceleași 48 de ore cu aceleași pierderi devastatoare. Diviziile armatei a cince a de tancuri înaintează spre sud cu aceeași viteză de 40 până la 45 și 5 de km pe zi. Cele ale corpului patru mecanizat al lui Volski înaintează dinspre sud, dar a treia consecință se schimbă. Nu mai există o armată a șasea imobilă la Stalingrad care să fie

39:47 încercuită. Paulus, deși epuizat, are libertatea de mișcare. Poate ordona o retragere spre vest înainte ca încercuirea să se închidă. Ar fi făcut o? I ar fi permis Hitler? Istoria reală ne oferă răspunsul. La 23 noiembrie 1942, când încercuirea se închidea și Paulus încă putea încerca să rupă cercul, i a trimis lui Hitler un mesaj radio prin care cerea autorizarea retragerii armatei a șasea spre sud vest. Răspunsul lui Hitler a venit în aceeași zi să reziste în fortăreața Stalingrad. Paulus nu beneficia de Stehen Bleiben, libertatea de a acționa fără a aștepta ordinul furerului s a supus. În

40:34 scenariul alternativ cu Stalingradul deja cucerit, dar aflat sub amenințarea încercuirii, retragerea ar fi necesitat aceeași permisiune din partea lui Hitler. Iar Hitler, cu obsesia sa documentată de a menține terenul cucerit, ar fi avut exact același impuls de a o interzice. Diferența este că în acest caz nu ar fi existat un argument logistic pentru a rămâne. Nu trebuia apărat un oraș, ci pur și simplu o poziție în stepele donului. Poate că aici ar fi dat totuși ordinul de retragere. Poate dacă Paulus ar fi reușit să retragă forțele armatei a șasea spre vestul Donețului înainte de 25 noiembrie, ar fi salvat o armată, o armată epuizată, fără rezerve de combustibil, cu majoritatea cailor de

41:21 tracțiune morți de foame, cu un deficit de 100000 de oameni, dar o armată. Iar acea armată ar fi constituit rezerva de care avea nevoie disperată pentru a opri succesivele contraofensive sovietice ale iernii. Iarna din 194 și 2 până la 1943 într o lume fără cessel. Există o dimensiune a bătăliei de la Stalingrad pe care majoritatea relatărilor populare o ignoră, deoarece este mai puțin dramatică decât luptele din subsolurile fabricii de tractoare, dar este poate cea mai importantă dintre toate. Germania a invadat Uniunea Sovietică în iunie 1940

42:08 și un pentru că avea nevoie de petrol, nu ca un obiectiv secundar, ci ca un imperativ strategic fundamental. Hitler a explicat acest lucru cu o claritate brutală în repetate rânduri în directiva Furer numărul 41 din 4 aprilie 1942 care stabilea obiectivele operațiunii albastre denumirea inițială a campaniei de vară din 1940 și 2 înainte ca Stalinradul să eclipseze totul. Obiectivul principal nu era orașul de pe Volga, era Caucazul, mai exact câmpurile petroliere de la Bacu în Azerbaijanul de astăzi, care produceau în 1942

42:55 peste 70% din petrolul sovietic. Stalingradul era un obiectiv secundar în acea directivă. un oraș industrial și un nod cărui nume avea o anumită valoare propagandistică, desigur, dar a cărui capturare nu rezolva problema fundamentală a Germaniei. Vermachtul consuma mai mult combustibil decât putea produce al treilea Raih. Cifrele sunt revelatoare. În 1941, Germania a produs aproximativ 5,7 milioane de t de petrol, combinând producția sa sintetică, cea obținută prin procesul de hidrogenare a cărbunelui, pe care tehnicienii de la IG Farben îl dezvoltaseră în anii 30 cu

43:40 importurile din România, care furniza aproximativ 5 milioane de t anual din câmpurile de la Ploiești. Acest total era insuficient pentru a susține simultan un război în est, operațiuni în Africa de Nord și aprovizionarea flotei de submarine din Atlantic. În 1942 situația s a înrăutățit deoarece bombardamentele aliate asupra instalațiilor românești au început să reducă producția de la Ploiești, iar rezervele germane acumulate înaintea campaniei de vară fuseseră consumate. Generalul Georg Thomas, șeful oficiului pentru economia de război al OKW, avertizase în numeroase memorii pe parcursul anului 1941,

44:27 că economia de război germană era dezechilibrată structural, producția de armament creștea, dar exista o dependență critică de surse energetice externe. Fără petrolul sovietic, statul major german calcula că al Iilea Rai dispunea de rezerve strategice pentru între 18 și 24 de luni de război intens. După această perioadă, operațiunile blindate de mare amploare ar fi devenit imposibil de susținut. Era literalmente un ceas. Acel ceas începuse să ticăie din iunie 1941, iar operațiunea albastră din 1942 era încercarea de a l opri înainte să

45:12 ajungă la zero. În august 1942, grupul de armate A a cucerit micul câmp petrolier de la Maicop, în nordul Caucazului, care producea aproximativ 400000 de t anual înainte de război. O fracțiune din totalul sovietic, dar un simbol valoros. Sovieticii aflați în retragere au distrus toate instalațiile. Inginerii germani ai companiei 2 Erd AG, desfășurați în spatele înaintării, au descoperit că restabilirea producției necesita nu săptămâni, ci luni, precum și materiale tehnice care nu puteau fi aduse pe șosea în condițiile logistice existente. Până în noiembrie 1942, Micop producea 0 t de petrol pentru

45:59 Germania. Cele mai mari câmpuri rămâneau în afara razei de acțiune. Groznîi în Cecenia producea înainte de război aproximativ 2 milioane de t anual și se afla încă la peste 200 de km de cele mai avansate linii germane în toamna anului 1942. Bacu la marea caspică cu capacitatea sa de 23 de milioane de t anual se afla la peste 600 de km distanță. Mareșalul Wilhelm List, comandantul grupului de armate A, s a trezit blocat la sute de kilometri de obiectivul său, cu o linie de aprovizionare care trecea prin punctul de strangulare de la Rostov și se întindea apoi pe drumuri neasfaltate.

46:45 Întreaga logistică a înaintării spre Caucaz trebuia să treacă printr un singur oraș, Rostov Pedon. Iar de la Rostov spre sud, terenul muntos și drumurile primitive obligau la transbordarea proviziilor din trenuri în camioane sau căruțe. Acest lucru limita fluxul la o fracțiune din ceea ce era necesar. În noiembrie, divizia 13 Panzer, care înaintase peste 2000 de km de la punctul său de plecare cu 16 luni înainte, a fost încercuită la periferia orașului Orgoniichidze de forțele sovietice ale grupului de nord al frontului transcaucazian, aflate sub comanda generalului Ivan Ivanovici Maslenikov. Când armata întâi Panzer a

47:31 reușit în cele din urmă să retragă divizia din acea capcană, prada capturată sau distrusă pe care aceasta a lăsat o în urmă includea 40 de tancuri, șapte transportoare blindate de personal, 70 de tunuri și peste 2350 de vehicule. Corpul al treilea panzer, care includea de asemenea divizia 23 și trei paner și alte unități, a pierdut în acele lupte aproximativ 5000 de morți și răniți. Acest lucru s a întâmplat în același timp în care Paulus încerca să cucerească ultimii metri din Stalingrad, două brațe ale aceluiași efort, ambele ajungând la limita posibilităților lor

48:17 în același moment. Chiar dacă Stalinradul ar fi căzut la 1 noiembrie 1942, caucazul ar fi rămas sovietic. Iar fără petrolul caucazului, problema care accelera înfrângerea germană ar fi rămas exact aceeași. Diviziile panzer ar fi rămas fără combustibil, nu brusc, nu într un mod dramatic, ci lent, inexorabil, asemenea unui motor care se stinge. Dar ecuația energetică avea o altă dimensiune pe care analizele centrate pe câmpul de luptă o ignoră adesea, petrolul sintetic german. De la mijlocul anilor 30, regimul nazist investise masiv în procesul de hidrogenare a cărbunelui, care permitea transformarea cărbunelui, din care Germania dispunea de rezerve abundente

49:03 în Ruh și în Silezia, în combustibil pentru aviație, benzină pentru vehicule blindate și uleiuri pentru motoare. În 1943, uzinele de hidrogenare aveau să producă aproximativ 5,7 milioane de t de combustibil sintetic. echivalentul întregii producții de la Ploiești. Dar această producție necesita cantități uriașe de cărbune, electricitate și oțel, resurse care concurau direct cu producția de blindate, obuze și avioane. Și mai exista o vulnerabilitate critică. Uzinele de hidrogenare erau ținte perfecte pentru aviația strategică aliată, uriașe, fixe, cu echipamente complexe, care necesitau luni de zile pentru a fi reparate. Când bombardierele

49:50 aliate au început să le atace sistematic în 1944, producția germană de combustibil sintetic s a prăbușit în doar câteva săptămâni. În vara anului 1944, [muzică] unele grupuri de panzer raportau că tancurile lor nu se puteau deplasa din cauza lipsei de combustibil, nu din cauza distrugerilor suferite în luptă. Acest lucru s ar fi întâmplat la fel într o lume în care Germania ar fi câștigat bătălia de la Stalingrad. Amplasarea uzinelor de hidrogenare nu se schimba în funcție de victoria sau înfrângerea de pe Volga. Dependența Germaniei de petrolul exterior nu ar fi fost rezolvată nici prin Stalingrad. România, principala sursă externă, producea aproximativ 5

50:38 milioane de t în 1942, dar această producție scădea anual pe măsură ce cele mai profitabile zăcăminte se epuizau. Ungaria furniza cantități minime. Austria avea câteva câmpuri petroliere mici în zona Vienei. Nimic din toate acestea nu era suficient pentru a susține un război pe mai multe fronturi împotriva trei dintre cele mai mari puteri industriale ale lumii. Istoricul Richard Overy, în analiza sa asupra economiei de război a celui de al treilea Rich arată că Germania a intrat în al doilea război mondial cu rezerve strategice de petrol suficiente pentru șase luni de operațiuni intensive. Acestea au fost completate prin jefuirea depozitelor franceze în 1940

51:26 și prin absorbirea producției românești, dar până în 1942 aceste rezerve nu fuseseră refăcute. Armata a șasea de la Stalingrad primea aproximativ jumătate din trenurile de aprovizionare zilnice de care avea nevoie. Caii artileriei de infanterie erau atât de subnutriți încât mulți mureau în timpul transporturilor. Logistica, nu tactica, era ceasul care se scurgea împotriva Germaniei. Și mai există o ultimă piesă a acestui puzzle energetic care face istoria alternativă și mai sumbră pentru germani. Cărbunele din Donbas. Bazinul Donețului în estul Ucrainei era cea mai mare rezervă de cărbune a Uniunii Sovietice. Produce

52:11 aproximativ 85 de milioane de t anual înainte de război. Când germanii l au ocupat în 1941 și 1942, au descoperit că minele fuseseră distruse sau inundate sistematic de sovietici în retragere. Refacerea producției progresa lent, cu muncă forțată și lipsă de materiale tehnice. În vara anului 1942, producția din bazinul donețului aflat sub ocupație germană era de doar 4 milioane de t, mai puțin de 5% din capacitatea anterioară. Acest cărbune era necesar nu doar ca sursă de energie, ci și ca materie primă pentru procesul de hidrogenare sintetică. Fără suficient

52:56 cărbune, fără petrolul din Caucaz, fără acces la rezervele mării caspice. Economia de război germană continuă să funcționeze pe muchie de cuțit. O victorie la Stalingrad nu ar fi mutat această muchie de cuțit. Ar fi lăsat o exact în aceeași poziție. Singura diferență posibilă ar fi fost moralul politic, percepția de forță, care ar fi complicat decizia aliaților occidentali de a continua războiul. Dar chiar și acest efect ar fi fost temporar, realitatea economică inevitabil ar fi ajuns în cele din urmă să se impună. Problema care nu este niciodată menționat, petrolul și logica economică a războiului. Există o dimensiune a bătăliei de la Stalingrad pe care majoritatea relatărilor populare o

53:43 ignoră, deoarece este mai puțin dramatică decât luptele din subsolurile uzinei de tractoare, dar este poate cea mai importantă dintre toate. Germania a invadat Uniunea Sovietică în iunie 1940 și unu pentru că avea nevoie de petrol. nu ca un obiectiv secundar, ci ca o necesitate strategică fundamentală. Hitler a explicat acest lucru cu o claritate brutală în repetate rânduri în directiva Furer numărul 41 din 4 aprilie 1942, care stabileau obiectivele operațiunii albastru, numele inițial al campaniei de vară din 1942, înainte ca Stalinradul să eclipseze totul, obiectivul principal nu era

54:30 orașul de pe Volga, era Caucazul. Mai exact, câmpurile petroliere de la Bacu în Azerbaijanul de astăzi, care produceau în 194 și2 peste 70% din petrolul sovietic. Stalingradul era un obiectiv secundar în acea directivă, un oraș industrial și un nod cărui nume avea o anumită valoare propagandistică, desigur, dar a cărui capturare nu rezolva problema fundamentală a Germaniei. Vermachtul consuma mai mult combustibil decât putea produce al treilea Raih. În august 1942, grupul de armate A cucerit micul câmp petrolier de la Maicop, în nordul Caucazului. Sovieticii aflați în

55:16 retragere au distrus toate instalațiile. Inginerii germani au descoperit că aveau nevoie de luni de zile pentru a restabili producția. Între timp, cele mai mari câmpuri Groznii în Cecenia și Bacu, la Marea Caspică, rămâneau în afara razei de acțiune. Mareșalul Wilhelm List, comandantul grupului de armate A, s a trezit blocat la sute de kilometri de obiectivul său, cu o linie de aprovizionare care trecea prin punctul de strangulare de la Rostov și se întindea apoi pe drumuri neasfaltate. În noiembrie, divizia 13 Panzer, care înaintase peste 2000 de km de la punctul său de plecare cu 16 luni înainte, a fost încercuită la periferia orașului

56:02 Orgoniichidze, de forțele sovietice ale grupului de nord, condus de generalul Ivan Maslenikov. A lăsat în urmă cea mai mare parte a echipamentului atunci când a reușit să și croiască drum spre retragere. Chiar dacă Stalinradul ar fi căzut, Caucazul ar fi rămas sovietic. Iar fără petrolul din Caucaz, problema care accelera înfrângerea germană ar fi rămas exact aceeași. Diviziile de panzer ar fi rămas fără combustibil, avioanele fără kerosen, navele fără ulei de motor. Nu brusc, nu într un mod dramatic, ci lent, inevitabil, asemenea unui motor care se stinge din cauza lipsei de ulei. Harta din decembrie 1943 încotro s ar fi îndreptat războiul. Dacă

56:49 acceptăm că chiar și cu o victorie germană la Stalingrad, armata roșie ar fi lansat contraofensiva și ar fi recucerit teren în timpul iernii 1942 până la 1943, întrebarea care urmează este mai dificilă. Ar fi schimbat acest lucru cursul războiului pe termen lung? Pentru a răspunde trebuie analizat contextul global din noiembrie 1942. La 8 noiembrie al acelui an, în plină desfășurare a bătăliei de la Stalingrad, forțele angloamericane au debarcat în Africa de Nord în cadrul operațiunii Torc. Până în mai 1943, corpul Africa al lui Romel și aliații săi italieni s au predat în Tunisia,

57:37 275000 de prizonieri. În iulie 1943, aliații au debarcat în Sicilia. În aceeași lună, operațiunea Citadela, ultimul mare atac german cu tancuri pe frontul de est în zona salientului de la Cursk, s a încheiat cu un eșec. Războiul din vest avansa independent de ceea ce s ar fi întâmplat la Stalingrad. Cel mai optimist scenariu pentru Germania într o lume fără încercuirea de la Stalingrad ar fi implicat. O armată a șasea retrasă și parțial refăcută. O linie defensivă mai solidă pe Doneț pentru iarna. 1942 până la 1943.

58:23 Poate conservarea pozițiilor grupului de armate A în nordul Caucazului pentru încă câteva luni. Dar până în vara anului 1943, producția sovietică de tancuri și avioane ar fi continuat să o depășească pe cea germană într un raport de 3 la 1. Aliații occidentali ar fi continuat debarcările în Mediterană. Bombardamentele strategice asupra orașelor industriale germane ar fi continuat să se intensifice. Presiunea din est, vest și sud era simultană și coordonată. Manstein, care este probabil cel mai lucid gânditor strategic german al acelei perioade a războiului, a exprimat acest lucru cu claritate în memoriile sale verlorene Siege Victorii pierdute

59:12 publicate în 1955. Chiar și după succesele tactice defensive din primăvara anului 1943, când a reușit să recucerească temporar Harkovul printr un contraatac strălucit, el a recunoscut că Germania avea nevoie de o soluție politică, nu militară, pentru a câștiga războiul. Diferența de resurse era prea mare. Un Stalingrad german ar fi câștigat timp, poate un an, poate doi, dar nu ar fi inversat logica cifrelor. Un kill global, Statele Unite și ecuația landlis. Există un factor pe care analizele concentrate exclusiv asupra frontului de est tind să l subestimeze,

59:59 rolul Statelor Unite. Începând din octombrie 1941, programul american Lentleas trimitea materiale Uniunii Sovietice pe trei rute: convoaiele arctice către Murmanssk și Arhanghelsk, așa numitul coridor persan, o rută aeriană din Alaska către Siberia. Primul protocol Land Leas semnat în octombrie 1941 a inclus livrarea a 267 de bombardiere, 270 și 8 de avioane de vânătoare 363 de tancuri medii și 420 de tancuri ușoare, precum și 1650 camioane de transport înainte de iunie

1:00:46 1942. Al doilea protocol care a acoperit aproximativ perioada iunie 1940 și 2 până la iunie 194 și 3 a adăugat încă 3816 avioane, 1206 tancuri și 60 și 22 de 290 și două de arme automate. Dar cel mai important aspect al celui de al doilea protocol a fost cifra camioanelor 93713 vehicule. Camioanele Stutbaker US6 sosite din Statele Unite au devenit coloana vertebrală a logisticii sovietice în a doua jumătate a războiului, frontul de la Stalingrad a

1:01:32 folosit 27000 de vehicule motorizate pentru a susține armata 60 și doua a lui Ciuikov în timp ce se pregătea operațiunea Uranus. O fracțiune semnificativă a acestor vehicule provenea din programul Land Lease. Fără Land Leas, operațiunea Uranus ar fi fost mai lentă și poate mai puțin eficientă. Cu Land Leas, operațiunea Uranus era fezabilă din punct de vedere militar, chiar dacă Stalinradul ar fi căzut mai devreme, dar există o implicație geopolitică și mai profundă. Starea de spirit a liderilor occidentali în toamna anului 1942 era fragilă. Churchill era supus de luni de zile presiunii opiniei publice

1:02:19 britanice, care cerea deschiderea unui al doilea front pentru a reduce presiunea asupra sovieticilor. Roosevelt se confrunta cu propriile presiuni interne. Înfrângerea sovietică la Stalingrad, dacă s ar fi produs, ar fi transmis lumii occidentale un semnal devastator, că armata roșie era incapabilă să oprească Vermachtul, că Uniunea Sovietică putea fi în pragul colapsului. În acest climat, presiunile pentru obținerea unui acord negociat cu Germania, ceva ce anumite cercuri conservatoare britanice luaseră în calcul încă din 1940, ar fi reapărut cu forță. Acest lucru nu înseamnă că Churchill ar fi cedat, dar presiunea asupra coaliției aliate ar fi

1:03:06 fost enormă. Victoria sovietică la Stalingrad nu a fost doar o victorie militară, a fost un semnal politic transmis lumii. A demonstrat că Germania putea fi învinsă. Fără acel semnal, menținerea coeziunii coaliției aliate ar fi fost mult mai dificilă. Turcia, Japonia și ceilalți actori în dispută. O victorie germană la Stalingrad ar fi activat cu o certitudine aproape matematică doi actori care în istoria reală au rămas neutri sau în afara frontului de Est, Turcia și Japonia. Turcia menținea din 1940 o politică de neutralitate vigilentă. Guvernul de la Ancara avea un

1:03:51 tratat de prietenie cu Germania semnat în iunie 1941, cu doar câteva zile înainte de invadarea URSS. Condiția implicită era că Turcia s ar fi alăturat puterilor axei dacă Germania demonstra că putea câștiga războiul. De a lungul anilor 1941 și 1942, armata turcă a rămas mobilizată și echipată în mare parte cu materiale germane. O cădere a Stalinradului care ar fi deschis ruta către Bacu și Marea Caspică ar fi pus Turcia în fața unei decizii concrete. fie să intre în război alături de Germania pentru a participa la împărțirea prăzii, fie să vadă cum forțele germane și sovietice se

1:04:37 confruntau la porțile sale. Guvernul lui Smetu, care era perfect conștient că Turcia nu dispunea de forțele armate necesare pentru un război între marile puteri, ar fi rezistat probabil presiunilor, dar accesul german în Caucaz și la Marea Caspică ar fi făcut inevitabilă o reevaluare a neutralității turce. Japonia este un caz mai complex. În 1942, Japonia era deja angajată în lupte în Pacific împotriva Statelor Unite și în China, dar menținea un pact de neutralitate cu Uniunea Sovietică, pactul de neutralitate sovietojaponez semnat în aprilie 1941, pe care ambele părți l au respectat cu

1:05:23 meticulozitate. Astfel, sovieticii au putut transfera zeci de divizii din Siberia către frontul occidental în timpul anilor 1940 și 1 și 1940 și doi divizii care au fost decisive în apărarea Moscovei și în operațiunea Uranus. Dacă Stalingradul ar fi căzut, tentația japoneză de a ataca Uniunea Sovietică din Est ar fi crescut enorm. Nu este clar că statul major japonez ar fi luat această decizie. Armata imperială avea propriile priorități în Pacific și în Asia de Sud Est, dar presiunea politică ar fi fost reală. Iar dacă Japonia ar fi deschis un front în Siberia, Uniunea Sovietică ar fi trebuit să își împartă forțele între două teatre

1:06:09 de operațiuni simultane. Acest lucru ar fi putut schimba cu adevărat războiul. Interiorul sovietic. Ce ar fi însemnat o înfrângere pentru Stalin. În Uniunea Sovietică a anului 1942, războiul era un fapt total care pătrundea în toate aspectele vieții: alimentația munca educația informația. Civilii care nu se aflau pe front lucrau în fabricament câte 12 ore pe zi, șapte zile pe săptămână. Orașele evacuate la est de munții Ural primiseră fabrici demontate și transportate cu trenul, care erau reasamblate uneori pe pământ înghețat, fără pereți și fără acoperiș, muncitorii operând la

1:06:54 temperaturi sub 0°. Coeziunea internă a acestui efort se baza pe un echilibru terifiant. Stalin ucisese sau trimisese în Gulag milioane de oameni înainte de război. În 1941, milioane de soldați sovietici fuseseră capturați de germani în parte, deoarece unii preferau să se predea decât să continue să lupte pentru regim. Diviziile de baraj ale NK Videasate în spatele liniilor de infanterie cu ordine de a trage asupra celor care se retrăgeau fără ordin reprezentau o realitate cotidiană. O înfrângere la Stalingrad ar fi amplificat aceste tensiuni până la limită. Popoarele neruse din interiorul Uniunii Sovietice, Kazahii, ucrainenii, tătarii crimeieni,

1:07:41 cazacii de pe don, care deja în 1942 manifestau în anumite sectoare atitudini de colaborare cu Germanii, ar fi avut motive mai puternice să dezteze sau să reziste regimului sovietic. Mișcarea colaboraționiștilor condusă de generalul Andrei Vlasov, care a fondat armata rusă de eliberare cu sprijin german, ar fi putut câștiga mai multă legitimitate. Dar Stalin dispunea și de resurse pe care istoria alternativă nu le poate ignora. Aparatul său de represiune era mai eficient decât cel al Germaniei naziste în menținerea unității interne sub presiune. Iar germanii, prin politica lor de ocupație în teritoriile sovietice, masacre, muncă forțată, foamete sistematică, își distruseseră

1:08:28 propria posibilitate de a exploata nemulțumirea internă sovietică. Populațiile care inițial întâmpinaseră trupele germane ca eliberatoare în Ucraina și în statele baltice au descoperit rapid că naziștii nu veniseră să elibereze pe nimeni. O înfrângere la Stalingrad ar fi zguduit sistemul, dar probabil nu l ar fi doborât. Istoria Uniunii Sovietice între 1941 și 1945 este istoria unui stat care a supraviețuit unor pierderi care ar fi distrus orice alt sistem politic cunoscut până atunci. Manstein și miracolul care nu se poate repeta. În scenariul alternativ Fritz Rich von Manstein este figura centrală a

1:09:14 răspunsului german la contraofensiva sovietică din iarna anilor 1942 până la 1943. Manstein primise bastonul de feldmareșal în iulie 1942 după cua Sevastopolului. era prin aclamația prietenilor și a adversarilor deopotrivă, cel mai talentat comandant strategic pe care î producea conducerea militară germană, capacitatea sa de a manevra cu forțe inferioare, de a crea rezerve aparent din nimic și de a le folosi în momentul exact îl făcea alegerea evidentă pentru a limita dezastrul sovietic. În istoria reală a primit comanda grupului de armate DON la 20 noiembrie 1942.

1:10:01 Exact când încercuirea Stalingradului se închidea cu câteva divizii epuizate. Având armata a patra panzer a generalului Herman Hot, drept principal instrument, a încercat operațiunea Furtuna de Iarnă, un atac de salvare de la Cotelnicovo spre nord către buzunarul de la Stalingrad. A ajuns la mai puțin de 50 de km de perimetru înainte de a fi oprit de corpul al doilea de gardă al lui Malinovski. Când această încercare a eșuat, Manstein a executat ceva la fel de strălucit, o retragere ordonată care a păstrat grupul de armate A din capcana Caucazului, în timp ce sovieticii încercau să i taie retragerea prin Rostov. Iar în februarie, martie 1943,

1:10:47 după ce sovieticii și au întins prea mult liniile, urmărind ceea ce credeau că era o armată înfrântă, Manstein a lansat un contraatac devastator. A recucerit Harkovul și a stabilizat frontul. Acest contraatac a fost posibil, deoarece sovietici au comis exact greșeala pe care o anticipase. Au înaintat prea rapid, fără să și securizeze flancurile, având încredere în superioritatea lor. În scenariul alternativ, fără Kesselul de la Stalingrad, Manstein ar fi avut mai multe forțe disponibile pentru acea manevră contraofensivă. Armata a șasea sau rămășițele ei ar fi făcut parte din masa de manevră în loc să reprezinte o pierdere definitivă. Contraatacul din primăvara anului 1943

1:11:35 ar fi putut fi mai profund, mai amplu și mai durabil, dar doar până la un anumit punct, pentru că operațiunea Citadela din iulie 1943, încercarea germană de a elimina ieșitura de la Cursk a eșuat nu din cauza lipsei de abilitate tactică, ci dintr un motiv care nu are o soluție alternativă posibilă. Sovieticii cunoșteau dinainte planurile germane datorită rețelei lor de informații și construiseră un sistem defensiv de peste 300 de km adâncime, cu câmpuri de mine, poziții antitanc dispuse în eșalon și rezerve de blindate pregătite pentru momentul potrivit. Chiar și cu armata a șasea intactă, Cursk s ar fi încheiat la fel.

1:12:22 Mirajul păcii negociate existase o ieșire politică. După Stalingrad, mai mulți comandanți de rang Germani, Zeitler, secretarul de stat pentru legație Peter Kist, câțiva diplomați ai Aus Vertiges Amt, au început să exploreze în secret posibilitatea unei păci negociate cu Uniunea Sovietică. Logica era simplă. Dacă se putea ajunge la un armistițiu pe frontul de est înainte ca superioritatea aliaților occidentali să devină copleșitoare, Germania ar fi avut cel puțin posibilitatea de a supraviețui ca stat. Dar aceste încercări s au lovit de două obstacole insurmontabile. Primul era Hitler. Pacea negociată cu Uniunea Sovietică presupunea renunțarea la

1:13:09 teritoriile cucerite. Recunoașterea granițelor de dinainte de război poate chiar mai mult. Hitler era incapabil, din punct de vedere psihologic, să ia în considerare această posibilitate. În viziunea sa asupra lumii, Uniunea Sovietică era principalul inamic rasial și ideologic, iar războiul din est era un război de exterminare, nu un război clasic de cucerire teritorială. O pace cu Stalin era o contradicție în termenii proprii ai nazismului. Al doilea obstacol era Stalin. Dictatorul sovietic știa că timpul lucra în favoarea sa. Cu fiecare lună care trecea, superioritatea producției sovietice față de cea germană creștea. Cu fiecare lună care trecea, al

1:13:55 doilea front occidental pe care î solicita devenea mai iminent. De ce să facă concesii teritoriale în 1940 și 3 când putea recupera totul în 194 și4 sau 1945? O victorie germană la Stalingrad ar fi schimbat calculul lui Stalin într o anumită măsură, dar nu în mod fundamental. Dictatorul sovietic era un negociator cu sânge rece, care căuta întotdeauna poziția de avantaj maxim înainte de a deschide discuția. În noiembrie 1942, acea poziție era să atace, să încercuiască, să distrugă. Într o lume

1:14:41 în care Stalinradul ar fi căzut și operațiunea Uranus ar fi avut rezultate mai modeste, Stalin ar fi putut lua în considerare pentru scurt timp posibilitatea unui acord de încetare a focului care să păstreze teritoriile sovietice de la est de Nipru. Dar pentru ca acest lucru să se întâmple, ar fi trebuit să existe un interlocutor dispus la Berlin. Iar la Berlin acel interlocutor nu exista. Calculul final. De ce Germania nu putea câștiga războiul chiar dacă ar fi câștigat Stalingradul? Există o frază care apare cu variații în scrierile mai multor generali germani care au supraviețuit războiului. Am câștigat toate bătăliile și am

1:15:27 pierdut războiul. Este o formulare care conține mai mult adevăr decât intenționau autorii ei și de asemenea mai multă autoamăgire. Germania nu a câștigat toate bătăliile. A pierdut Moscova în decembrie 1941. A pierdut încercarea de a tăia aprovizionarea britanică în Mediterana. A pierdut bătălia Angliei. Dar există ceva adevărat în nucleul acestei fraze. Vermachtul era până în 1943 cea mai eficientă forță terestră din lume din punct de vedere tactic și operațional. Ofițerii săi de stat major erau mai bine pregătiți, comunicațiile sale în luptă erau mai fluide. Doctrina sa de comandă

1:16:12 descentralizată, Auftrags Tactic sau Tactica misiunii, permitea o viteză de luare a deciziilor pe care comanda sovietică centralizată, nu a putut niciodată să o egaleze complet. Dar eficiența tactică are o limită atunci când disproporția resurselor este suficient de mare. Iar această disproporție era deja în toamna anului 1942 insurmontabilă din punct de vedere structural pentru Germania. Economia germană de război în 1942 producea 4759 de tancuri. Cea sovietică producea 24400. Nu pe două sau trei fronturi, pe același front. Grupul de armate sud dispunea de

1:16:59 două armate de tancuri, cu mai puțin de 1000 de tancuri operaționale în total când a început operațiunea Uranus. Cele trei fronturi sovietice aveau 1550. Aceste cifre nu reflectă incompetența germană. Ele reflectă consecința unei decizii strategice fundamentale pe care Hitler o luase încă de la începutul războiului. Germania nu și va mobiliza complet economia pentru războiul total până când nu va fi sigură că îl poate câștiga. Era o logică circulară care a împiedicat o să construiască baza materială necesară victoriei. Fabricile sovietice fuseseră transferate la est de munții Ural în toamna anului 1941,

1:17:44 cu un costum anteribil, muncitori care lucrau pe sol înghețat la temperaturi de 30°, dar produceau. Fabricile germane până în 1943 funcționau în regim de pace, cu o săptămână de lucru standard și fără al doilea schimb de tură pe care urgența militară l ar fi cerut. Albert Sper, ministrul german al armamentului începând din februarie 1942, a evidențiat exact acest lucru în memoriile [muzică] sale și a recunoscut că atunci când a început mobilizarea totală a economiei germane era deja prea târziu. Oamenii care ar fi supraviețuit există o

1:18:29 dimensiune a oricărei istorii alternative pe care analizele geopolitice tind să o uite. ființele

…